luni, 17 decembrie 2012

I want to call you mine forever


Oricât ai încerca tu, n-o să scapi de mine, numai dacă aș avea o putere să pot uita tot, ceea ce nu se întâmpla că NU am acea putere. O să mai auzi mai devreme sau mai târziu de mine. Atât am avut de spus, te pup, noapte bună.
00:35


E singurul lucru de care am nevoie. Să știu că în ciuda faptului că am reușit cu greu să îi spun la revedere, el îmi va spune cândva bună din nou.

Până atunci, vă las cu sufletul împăiat, în așteptarea lui și a inspirației să revină. 

Cu bine.

duminică, 16 decembrie 2012

O să-mi fie dor


I think— I think when it’s all over, it just comes back in flashes, you know? It’s like a kaleidoscope of memories, it just all comes back. But HE never does. I think part of me knew the second I saw him that this would happen. It’s not really anything he said, or anything he did. It was the feeling that came along with it. And…crazy thing is, I don’t know if I’m ever going to feel that way again. But I don’t know if I should. I knew his world moved too fast and burned too bright. But I just thought, how can the devil be pulling you towards someone who looks…so much like an angel when he smiles at you? Maybe he knew that, when he saw me. I guess I just lost my balance. I think that the worst part of it all wasn’t losing him, it was losing me.


O să-mi fie dor de el.

Poate că, doar de data aceasta, nu ar mai trebui să scriu aici. Poate ar trebui să țin totul pentru mine. Dar din nu știu ce motiv, aș vrea să știți căt mi-a fost de drag copilul ăla. Cât mi-e de drag, de fapt, încă.

N-aș fi crezut că atunci când momentul ar fi venit într-un final să închei totul, mi-ar fi fost atât de greu să rămân pe poziție și să nu cedez. Mi-e greu încă. Probabil motivul este că nu au trecut decât câteva secunde. Minute. Poate o oră...nu cred să fi trecut mai mult.

Aștept să se întâmple ceva. Cine spune că mâine dimineață nu o să mă trezesc cu un mesaj drăguț de la el? Cine spune că nu o să-și dea seama că nici lui nu îi sunt îndeajuns doar amintirile și are nevoie de mai mult? Poate o să mă caute. Poate o să insiste...Mă rog să insiste...

Aș fi vrut să nu îmi dea dreptate. Să mă contrazică nebunește și să nu îmi accepte decizia...e pentru prima dată când îmi doresc din răsputeri să mi se demonstreze contrariul, și fix acum, decizia îmi e acceptată...NU! Să nu mi-o accepte. Să se lupte cu mine să nu plec. Să mă prindă și să nu-mi dea drumul până mă calmez și mă răzgândesc.

Și da...totul revine acum în flash-uri. Cum m-a sărutat rapid, subtil, dar incredibil de dulce, pe coridor înainte să ieșim la fumoar. Cum fugeam spre el la repetiții, cum mă prindea și mă strângea în brațe. Cum am tremurat din toți rărunchii atunci când am încercat să dansez cu el tango. Cum a stat el în frig două ore pe scări să îmi bage mințile în cap...

O să-mi fie dor...

Poate că nu ar trebui să scriu aici de data aceasta...dar vreau să știți cât de real a fost totul și că el a existat. Și există încă...


vineri, 14 decembrie 2012

93 million miles

Mai ești aici?
Știu că e greu. Și știu că ai vrea să fugi. Dar mai rămâi puțin cu mine. O să fie mai bine, o să vezi. O să o rezolvăm și pe asta, așa cum le rezolvăm pe toate. Cu timp și răbdare. Cu îmbrățișări, ocazional. Cu sentimente tot mai puternice care nu ne mai lasă să uităm unul de celălalt.

Mai ești aici?
Mi-e frică să merg mai departe. Nu vrei totuși să rămâi? Nu mă lăsa așa. Știu că sunt nebună și știu că nu sunt întotdeauna cea mai agreabilă persoană. Dar sunt aici pentru tine. Așa nebună, nervoasă, agitată...îndrăgostită, la naiba!

Mai ești aici?
Hai, te rog, mai stai. Nu știu să-ți explic de ce din toți, tocmai tu ai fost pus în situația asta. Dar nu pot schimba asta. Nu pot nici să te uit. Nu pot face să fie totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar aș vrea să mai stai. Poate dacă o să mă îmbrățișezi odată, chiar o să fie totul mai bine. Poate nu o să mai fii supărat. Sigur!

Mai ești aici?
Te mai strig odată. Poate acum mă auzi. Rămâi?



miercuri, 12 decembrie 2012

How to save a life




S-au privit îndelung și au zâmbit. Știau ceva ce lumea din jur nu putea să înțeleagă sub nicio formă.

Nimeni nu se aștepta ca ei să se dorească atât de mult. Erau atât de diferiți...atât de departe unul de celălalt, chiar dacă se aflau în aceeași încăpere. Uneori era ca și cum nici nu s-ar fi cunoscut.

Puși în fața imposibilității de a alege între bine și rău, au decis să rămână undeva între lumi. Nu puteau concepe să trăiască unul fără celălalt. Cum s-ar fi putut așa ceva? El trăia prin ea, iar ea prin el. Întradevăr aveau și zile rele. Zile în care nu se puteau privi. Căci știind cât era totul de simplu, nu puteau nici ei înțelege de ce nu puteau fi împreună.

Cu toate acestea, se întorceau mereu în acel Purgatoriu, în care la răstimpuri totul era exact așa cum trebuia să fie. Sublim. Frumos. Perfect.

Își vorbeau doar de dragul de a se simți aproape unul de celălalt. Cuvinte amestecate și fără înțeles, puse pe coli albe de hârtie. Privite însă cu atenție, acele vorbe lipsite de importanță pentru cei din jur, pentru cei doi reprezentau un singur mesaj:  Vino înapoi, căci eu fără tine nu trăiesc.

S-au privit iar îndelung și au zâmbit. Nu le păsa că lumea nu-i înțelege. Ei știau mai bine.


luni, 10 decembrie 2012

Forever And For Always


Mi-e dor de tine.
Cu fiecare zi care trece fără să te văd, cu fiecare cuvânt nerostit, cu fiecare noapte nedormită. Mi-e dor de tine tare. Și încerc să uit, dar până și muzica îmi stă împotrivă și îmi aminteste de tine cu fiecare vers. Vreau să îți spun atâtea și nu știu cu ce să încep. Ei bine, oricum conținutul e irelevant pentru că ideea e aceeași și o știi.
Îmi lipsești, mi-e dor, hai înapoi, te vreau...Ți-aș putea scrie romane și tot nu aș ajunge să spun tot ceea ce gândesc. Ți-aș putea citi poezii, ți-aș putea cita replici din filmele de dragoste, ți-aș putea șopti mii de melodii...

Mi-e dor de tine. Ție nu ți-e dor de mine?

vineri, 7 decembrie 2012

Copilării

Mi-ai dat lumea peste cap...
01:47


Eu nu mai rezist sincer...să îi tot țin piept, să tot încerc să fiu dură și să încerc să trec peste. În primul rând pentru că țin la el tot mai mult cu fiecare dată când îmi spune că s-a atașat de mine. Și în al doilea rând pentru că sunt singură în războiul ăsta.

Eram cu el la masă. Noi doi, față în față, și o grămadă de alți oameni în jurul nostru în care nu aveam încredere să mă țină de mână și să-mi spună că nu trebuie să fac lucruri necugetate.

Așadar nimeni nu mi-a spuns că trebuie să am răbdare și să fiu cuminte. Și am greșit. Am făcut exact ceea ce nu ar fi trebuit. Am fost imatură în momentul în care ar fi trebuit să arăt mai multă maturitate ca niciodată. Am fugit de el ca o nebună, apoi am încercat să mă și întorc. Și nu știu dacă am reușit. 

Dar de acum o să fiu cuminte. O să știu să aștept și o să știu să las de la mine. Am să încerc să învăț ce înseamnă răbdarea. Nu voi mai purta un război; nici cu el și nici cu mine. Nu voi mai fugi, nu voi mai acționa la impuls, așa cum am făcut-o până acum, pentru că, am învățat, deciziile necugetate nu pot duce niciodată la ceva bun.

Am fost o copilă și îmi pare rău. 


miercuri, 5 decembrie 2012

Vis de iarnă

I'm dreaming of a white Christmas...



Ninge. Ninge frumos, încet și cu fulgi mici. Și tu ești iar departe. Nu mă vezi cum prind fulgii în palmă și îi privesc uimită ca un copil cum se topesc aproape instantaneu. Îmi lipsești. 

Ninge. Te caut jucăușă printre fulgii de zăpadă în parcul gol și alb. Inspir îndelung parfumul brazilor impunători și amețesc așa că închid ochii. Omuleții albi de gheață mi se așează timizi pe fața fierbinte și apoi dispar. Unde ești?

Ninge. Și e așa liniște și e așa frumos. Fac un bulgăre și îl arunc spre cer, dar el cade în zăpadă și îl pierd. Mai fac unul și îl arunc de pe un pod. De data aceasta plutește spre nori. Poate îl vor purta spre tine. Îl vezi?

Ninge. Ninge iar, încet, frumos, timid.

marți, 4 decembrie 2012

Cine ești?


Dispare, îl găsesc, fuge, îl caut iar, îl regăsesc, iar fuge...



Mă privești îndelung ca și cum m-ai cunoaște. Simt și eu că te cunosc de undeva. Dar nu știu de unde. Sau dacă întradevăr te cunosc. 

Îți fac timidă cu mâna și aștept. Mă saluți și tu. Te recunosc.

Mă iei de mână, mă strângi în brațe și apoi mă săruți. Nu mă trag, fiindcă știu că totul face parte dintr-un act cu care m-ai obișnuit cândva. Dar nu știu când. Sau dacă doar am visat.

Mă îndepărtez și aștept. Vii după mine. Recunosc jocul. E un joc de demult pe care l-am uitat. Acum îl recunosc.

Pleci. Dar nu mă iei cu tine. Cortina se trage în spatele tău iar eu rămân pe scenă, în lumină. Nu te mai recunosc.

Cine ești?


duminică, 2 decembrie 2012

Turtă dulce, scortișoară și iubire




Am construit o căsuță din turtă dulce și m-am ascuns în ea.  Am făcut focul în șemineul din sufragerie și m-am cuibărit în fotoliu cu ceaiul de măceșe lângă mine și o carte bună. Colindele se aud încet, dar umplând întreaga cameră. Tot ce lipsește e zăpada.

Mă uit la răstimpuri pe geam visătoare și aștept. Realizez că m-am pierdut în atmosfera de iarnă și de ceva vreme cânt și eu.  Mă simt uneori singură, dar sentimentul dispare când mă gândesc că tu nu ești departe și o să ajungi curând acasă.

Sper doar că știi unde să vii. Ți-am promis că o să plec, ții minte? Dar chiar dacă nu ai venit atunci cu mine, ți-am păstrat un loc aici, lângă foc. Și să știi că e cald și bine, și parfumul măceșelor cu scorțișoară a ieșit pe geam și cred că te caută. L-ai simțit? Vino după el. Te aștept.

Timp e. Iar mie nu mi-e somn. Voi rămâne trează în căsuța mea din turtă dulce și îți voi cânta colinde, iar aburul ce fuge pe geam și fumul din horn te vor găsi și te vor călăuzi.

Ți-am spus că o să plec. Ții minte?


vineri, 30 noiembrie 2012

Douăzeci de mii de leghe sub mări

I was swimming, I was fighting. Then I thought, just for a second, I thought “What’s the point?”and then I let go. I stopped fighting.



Vreau să plec. Și aș vrea să te iau cu mine. Unde încă nu știu; așa cum nu știu nici pentru cât timp sau dacă voi pleca cu totul sau doar cu mintea.

Știu că am decis că ar fi mai bine să plec singură, dar adevărul e că nu cred că aș putea fără tine. Așa că m-am răzgândit și ți-am scris o scrisoare. Acum însă mi-e frică să ți-o trimit. Poate că o să o rupi. Poate că o să o citești și o să râzi. Poate că o să se piardă pe drum.

Să știi că valiza e pregătită, iar destinația e adâncul Pacificului. Am ales întâi cerul, dar e prea evident și populat. Aș vrea să fim numai noi doi undeva. Aș vrea să nu știe nimeni de noi, să fim șterși din memorii, albume, cărți de telefon.

Sper să nu te sperie imposibilitatea de a respira sub apă. Îți promit că învățăm împreună. Și o să stăm îmbrățișați la douăzeci de mii de leghe sub mări, iar un tânăr Jules Verne va scrie despre cei doi nebuni ascunși o viață și o zi sub ape.

Vreau să plec. Vrei să vii cu mine?

joi, 29 noiembrie 2012

Nothing

They all think I'm crazy, but to me it all makes perfect sense.


Am să-ți dedic o melodie. Ultima. Știu că poate am mai spus-o și înainte, dar acum chiar am terminat.


Mă uit la tine pierdută și nu mai văd nimic. Sunt amorțită. Și știu că ar trebui să încerc să fug, să fac ceva să uit. Dar nu pot. Corpul nu mă lasă.
Și te-am tot strigat ca o nebună, dar n-ai vrut să-mi răspunzi.

Poate ar fi trebuit să tac. Poate ar trebui să tac și acum. Să las totul așa cum e, și tu pur și simplu să nu mai exiști. Dar uite cum și acum când spun că am terminat, îți comunic asta, ca și cum aș aștepta și un răspuns.

Știu că n-o să primesc nimic. Și e în regulă.
Am vrut doar să știi. Să știi că m-ai făcut și fericită, și să știi că m-ai făcut să fiu și tristă. Și am scris de fiecare dată despre tine. Așa cum am promis.

Acum îți mai strig odată să te întorci, fiindcă nu mă pot abține. Și fiindcă știu că nu îmi vei răspunde, tot acum îți spun și La revedere.

Am să-ți dedic o melodie. Pentru că îmi amintește de tine. Și pentru că tot ce primesc înapoi e mereu nimic. 


miercuri, 28 noiembrie 2012

Comme un fou

"I could watch you for a lifetime,
I could watch you forever"


Te vreau. E inevitabil.
Te am mereu în inimă și în minte.

Obișnuiam să te privesc îndelung. Îți urmăream fiecare gest oricât de subtil și îl sorbeam cu pasiunea cu care un împătimit își savurează cafeaua.

Aș vrea să mă mai las odată pradă sărutărilor tale, să îți simt atingerea pe sânii goi, arzând de dorință. M-am îndrăgostit de modul în care mă priveai uneori zâmbind, inconștient, iar mâinile îți erau încolăcite în jurul trupului meu mic, firav.

Obișnuiam să nu mă mai satur să te privesc. Îți respiram fiecare cuvânt. Îți fotografiam fiecare expresie, fiecare linie a feței, fiecare gropiță. Mă gândeam la răstimpuri că ești al meu și zâmbeam fericită.

Te vreau. E inevitabil.
Te vreau înapoi în pat, lângă mine. Vreau să te simt iar aici, acum, în toate modurile posibile. 

Obișnuiam să te privesc...

http://www.youtube.com/watch?v=U9SLhJoxBIg

marți, 27 noiembrie 2012

Mi s-a răcit ceaiul...



Mi s-a răcit ceaiul. Mi s-a răcit ceaiul și oricât aș încerca să îl reîncălzesc, nu vrea nicicum.

De ce ești așa încăpățânat? De ce nu mă mai lași să-ți sorb aburul din priviri?

Mi-e frig și mi-e somn. Și fără el nu pot să adorm. Mi-e dor de îmbrățișarea căldurii care umplea camera și de șoaptele parfumului de scorțișoară, miere și lămâie.
Mi-e dor.

Am încercat să cânt, să dansez, să plâng. Am încercat să scriu. Nu mai merge. Nu mai pot. Nu mă mai lasă.
Și dacă nu voi mai putea să dorm vreodată? Voi fi condamnată să duc o viață fără odihnă, în frig și neant. Mă voi simți ca într-un cavou în care, fără lumânări sau vreo sursă de căldură, de viață, de fericire, într-un final mă voi veșteji.

Mi-e frig și mi-e somn. Și fără el nu pot gândi. Nu mai am inspirație, nu mai am o muză. Plâng după frumusețea aburului și după gustul, culoarea, textura care m-au înnebunit.
Plâng după el. Plâng după tot ce ar fi putut fi.

Mi s-a răcit ceaiul. Mi s-a răcit ceaiul și oricât aș încerca să îl reîncălzesc, nu vrea nicicum.

http://www.youtube.com/watch?v=pEP72XorgdQ&list=FLaTeHctmjm7nFYT6mBOtSoA&index=22&feature=plpp_video

luni, 26 noiembrie 2012

Domnișoara cu rochie de catifea



În fiecare dimineață se privea în oglindă contemplativă. Își urmărea cu degetul liniile fine ale pomeților, bărbiei, ochilor, buzelor...

De fiecare dată când ajungea la ochi se oprea o secundă și se concentra asupra lor. Auzise undeva odată că oamenii fericiți zâmbesc cu ochii. Iar ochii ei nu zâmbeau. Buzele însă se încordau la comandă formând un zâmbet perfect, de copilă. Învățase să se mulțumească cu asta și să nu caute zâmbetul ochilor. Prefera să-l considere un mit.

Apoi, ritualul continua. Urmărea cum pletele-i cădeau în bucle bine definite pe umeri, pomeții aveau culoarea piersicii, buzele trandafirii erau perfect hidratate...toate erau exact așa cum trebuiau să fie.

În dimineața aceea însă nu i s-a mai părut nimic perfect. Dintr-o dată se vedea urâtă, hidoasă chiar. Încerca să zâmbească și reușea în schimb să plângă cu lacrimi de sânge.

Cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii uscățivi. a fugit în lume în căutarea zâmbetului ochilor. Vă imaginați disperarea domnișoarei când a realizat cât de mică și insignifiantă a devenit în momentul în care a ieșit pe ușă. Acum însă nu mai putea da înapoi. Așa că a căutat și a căutat până când tivul rochiei s-a rupt, pantofii i-au căzut, părul i s-a desfăcut, iar ochii i-au rămas fără lacrimi.

Și a căutat...vai, cât a căutat...
Și caută încă domnișoara. pierdută undeva în lume.
Și caută zâmbetul și caută drumul spre casă.
Și nu le găsește. Și nu le va găsi poate niciodată...


miercuri, 21 noiembrie 2012

Scrisoare către el



Tu știi că eu mai știu și să sper? 



Mă tot gândesc la noi, îmi imaginez cum ar fi să fim. Nu să fim împreună. Pur și simplu să fim. Doi. Noi doi. Amândoi.

Obișnuiam să te visez. Acum însă visele mi le-ai oprit. Însă de fiecare dată când îți văd poza încerc. Sper. Pentru că asta încă știu să fac.
Obișnuiam să fiu eu lângă tine, iar noi doi împotriva tuturor. M-ai lasat numai pe mine să-i confrunt. Dar să știi că încă te mai aștept.

Și știu că ai să vii și ai să mă iei de mână, iar eu mă voi cuibări din nou în brațele tale ca într-un cocon. Și ne vom iubi din nou prin praful de saltele. Și mă vei vedea din nou numai pe mine.

Tu știi? Tu știi? Tu știi că eu mai știu și să sper?

marți, 20 noiembrie 2012

Știi?


Then I did the simplest thing in the world. I leaned down and kissed him. And the world cracked open.



Am un vis de câteva nopți încoace.

Se face că fugim la gară dimineața direct din club. Luăm primul tren care duce încolo. Când ajungem în Costinești ne aruncăm în apa rece ca gheața și parcurgem marea înot. Apoi fugim în camera de hotel și ne ascundem de lume în pat sub plapuma groasă. Comandăm pizza și o mâncăm flămânzi, obosiți și puțin mahmuri.

Fumăm o țigară și ne bem cafelele lângă geamul mare de pe care putem vedea perfect plaja. Lumea de afară se mișcă atât de repede încât amețim și nu putem înțelege cum noi suntem atât de calmi, de înceți.

Duminica ne întoarcem cu auto-stopul pentru că nu mai avem bani de nimic. Mai avem două țigări, o napolitană cu cocos, o pungă cu nisip de pe plajă și câte o rază de soare în buzunare.

Am un vis de câteva nopți încoace...vrei să-l transformi în realitate?

duminică, 18 noiembrie 2012

Poate

Și îți promit că dacă plec, o să plec definitiv.


L-a luat de mână speriată. Nu știa ce să-i spună sau cum să-i arate ceea ce el ar fi trebuit deja să știe, să vadă. L-a privit în ochi pentru o singură secundă și, privindu-l, a simțit disperată cum totul i se șterge din minte. Așa că i-a dat drumul repede la mână și și-a îndreptat privirea spre ușă.

Nu vroia să plece. Dar poate ar fi trebuit...
Totuși, curiozitatea era mai impunătoare. L-a luat iar de mână, de data aceasta cu mai mult curaj.

Tu mă vrei? 
Da.

Mult?
Mult.
Mă vrei acum?
Da.
Dar o să mă vrei și mâine? Și o să mă vrei la fel de mult?
Poate.

Poate...poate înseamnă nesiguranță. Poate înseamnă că el ar putea fugi mâine, lăsând-o singură și nesigură. 


Soarele a apus de ceva vreme, iar ea nici măcar nu a realizat că în întunecimea camerei, nici măcar nu îi mai vedea fața. Încă îl ținea de mână, strânsoarea la fel de puternică și de curajoasă, privirile încă îndreptate una spre cealaltă. Dar ceva nu părea în regulă. Ceva lipsea.
O îmbrățișare...poate un sărut. Ceva care să îi apropie, să îi întoarcă în timp.

Vrei să plec? 
Nu.
Nici măcar un pic?
Nici măcar.
Vrei să rămân?
Da.
Până mâine?
Da.
Să rămân și mâine?
Poate.


Poate...iar poate. Poate ar fi trebuit să plece. Poate. Poate că totuși ar fi trebuit să rămână.

Simțea miros de măr copt cu scorțișoară venind de jos. O amețea. Sau să fi fost vinul fiert? Dar nu-și amintea să fi băut. Deși umezindu-și buzele a simțit urmele vinului pe ele. Instinctiv, și-a îndepărtat ochii de fața lui și s-a uitat pe geam. Ningea. Ningea?
Era oare posibil să fi uitat amândoi atâta timp de lumea de afară? Să fi petrecut atâta timp împreună și totuși să li se pară că a trecut doar o oră? Oare simțea și el la fel? Oare simțea și el că...? Oare...?

Poate că poate nu era chiar atât de grav. Poate că era doar un cuvânt. Atât. Poate...
Poate ar fi trebuit să plece. Dar acum nu mai vroia să o facă...

http://www.youtube.com/watch?v=7NJqUN9TClM

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

O să fiu o doamnă


“I'm very definitely a woman and I enjoy it. ”
― Marilyn Monroe




O să fiu o doamnă.

O să pășesc doar înainte cu pași mici, dar siguri și întotdeauna la înălțime. Chiar dacă sunt micuță. Privirea înainte, umerii drepți, același machiaj subtil, aceleași amintiri, aceeași fată, gândire diferită.

Nu voi mai aștepta. Nu voi mai pierde. Nu voi mai spune prea mult.

Voi fi simplă, adorată, vie, frumoasă. Voi fi femeie.

vineri, 16 noiembrie 2012

Mâine


Să știi că îmi place să stau numai cu tine...
Să știi că și mie.


M-am tot gândit astăzi la ce aș putea face mâine. Aș putea să mă las să îmi pese. Dar dacă m-aș lăsa să-mi pese, n-ar trebui să mă las să și plâng? Și poate ar trebui să mă las să fiu și singură. Și să mă las să rememorez. Și să visez. Și să sper. Iar asta ar fi prea mult. Ceva mă face să cred că nu aș rezista.

Așa că aș putea să mă las să uit. Iar dacă m-aș lăsa să uit, m-aș putea lăsa și să mă bucur. În cazul acesta mi-aș permite și luxul de a râde cu poftă, nu-i așa? Și, vai, câte aș mai putea face. Aș putea să fug. Da. Aș putea să fug și să mă redescopăr într-un mod complet diferit față de cel în care am făcut-o în ultima lună. Și aș putea să trăiesc. 

Aș putea.

Dar să o fac?  Să consider că mâine e pur și simplu mâine? Aș putea. Aș putea să mă întorc la ideea că sâmbăta e sâmbătă și că nu e făcută pentru altceva decât pentru a citi și că nimic nu se întâmplă niciodată într-o zi de sâmbătă. Sau să conștientizez faptul că mâine e de fapt mâine? Acea mâine. Aș putea face și asta. Aș putea realiza iar că e ziua în care pentru un moment am simțit cât sunt de mică, de firavă și de insignifiantă...

Aș putea...

http://www.listenonrepeat.com/watch/?feature=endscreen&v=UzCcgwtvOf0&NR=1

luni, 12 noiembrie 2012

Adina: Limuzina dragostei

Pentru Manu...


Ziua asta nu era o zi obișnuită de toamnă...vântul adia prea tare, lăsând aerul rece să te ducă cu gândul la iarna cu căciuli, mănuși și fulare tricotate înfășurate de gât, însă frunzele portocalii și cele galbene îți indicau în plutirea lor lină o speranță de toamnă târzie . Mă îndreptam către tine, iar gândul că urma să te vad nu mă lăsa să simt și să sesizez orașul și oamenii care așteptau cu mine venirea autobuzului galben, parcă în ton cu imaginea anotimpului arămiu…

Am așteptat 15 minute și parcă așteptasem 3 ore…când vine? Cât mă mai desparte de tine?? În sfârșit mașinăria gigantică a ajuns și își deschise porțile să mă primească, am urcat și m-am așezat lângă geam. Muzica din căști și priveliștea m-au facut să mă gândesc intens la noi și la cât de bine ne merge…după câteva stații lumea coborâse și am rămas eu și șoferul…ciudat nu mă simțeam singură…am început să ignor oarecum melodia și să îmi imaginez…

Iată-mă în limuzina mea galbenă care mă duce la tine…era bine :îmi sorbeam sampania , îmi retușam machiajul ca să arăt impecabil și îi spusesem șoferului că e timpul să mă lase la destinație.Era atât de bine în limuzina mea și ce era și mai bine era că mă ducea la tine…

Ce frumos e să ai imaginație și ce bine că la sfârșitul călătoriei “limuzina dragostei” m-a lăsat la tine…

luni, 5 noiembrie 2012

Doar iubind, înveti să iubești

No one will ever sit around at a table and talk about a man who couldn’t love.



Așa că, dragul meu, îndrăznește! Îndrăznește să crezi și să încerci. Căci iubirea e un sentiment pe care nu îl întâlnești decât odată în viață cu adevărat. Iar noi suntem datori să ne angrenăm într-o căutare nestăvilită de când învățăm ce înseamnă să trăim și până când, încetând să mai trăim, învățăm ce înseamnă să murim.

Îndrăznește să mă auzi strigându-te și să îmi răspunzi. Timid, speriat, neîncrezător, oricum ai fi, răspunde-mi. Căci odată primul pas făcut, vei vedea, drumul ți se va deschide înainte. Iar orice piedică ți se va pune și în orice gard te vei împotmoli, voi fi acolo.

Îndrăznește doar să crezi așa cum o fac eu. Poate vom găsi iubirea unul în sufletul celuilalt. Poate că nu. Însă numai încercând să trăim așa cum o fac oamenii mari o vom afla. Iubește. Încearcă să iubești. Învață, gândește, dorește.

duminică, 4 noiembrie 2012

Astă-seară


Just tonight, I won’t leave, and I’ll lie and you’ll believe


Așteaptă-mă astă-seară în fața scărilor. Așteaptă-mă așa cum știi că aș face-o eu. Suspină, strigă-mi numele, înalță rugi. Adu-mi o lalea și-un bilețel. Adu-mi-l gol. Nu vreau să-mi spui nimic. Vreau să îmi arăți lumea. Așa cum știi. Nu vreau luna, nu vreau soarele.

Așteaptă-mă astă-seară la intrarea în teatru. Scrie-mi o piesă despre noi. Să fie lungă. Să nu aibă sfârșit. Oferă-mi laleaua și sărută-mă. Spune-mi ceva. Orice. Dar să vorbești calm, încet, ca numai inima mea să te audă.

Așteaptă-mă astă-seară în parc. Spune-mi o minciună. Detaliile sunt de prisos. Dar să nu știu că mă minți. Fă-o ca și cum de asta ar depinde viața mea. Apoi dă-mi bilețelul. Ia-mi-l înapoi. Scrie-mi un poem. Scrie-mi că sunt frumoasă și că mă iubești.

Așteaptă-mă astă-seară undeva în lume. Fă-mă să te caut. Strigă-mă. Dă foc lalelei și biletului și înalță fumul cât mai sus să-l văd. Ademenește-mă. Prinde-mă. Adoră-mă.


http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=5Ozg-EL4VJQ&feature=related

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Câtă dragoste într-un balcon



Atâtea flori, atât parfum, atâta nebunie...

Muzica ta, napolitanele mele.
Tigări la comun.
Picioarele mele în poala ta, mâna ta într-a mea.
Liniște, calm, bătăile a două inimi la unison.
Cerul deasupra, nimic dedesupt. Pluteam.
Două pături cusute într-una singură, o singură pernă.
Înghețați la suprafață, calzi pe dinăuntru.

Profunzime. Eternitate. Iubire.


marți, 30 octombrie 2012

Toamna



Am desenat ușor pe o coală de hârtie cu degetul un tablou.

Amalgam de culori imprimat în mii și mii de frunze adormite pe sub copacii goi.
Picături calde și proaspete de apă căzând din norii desprinși parcă din laptele de pasăre al mamei.
Bănci care par prea comfortabile pentru a nu te putea gândi că e inuman și înfiorător de trist faptul că sunt ude. 
Multe umbrele.

Liniște. 

Lumină difuză, răsărit târziu, apus timpuriu și un felinar din care din când în când mai plutește lin câte o picătură spre asfalt..
Mașini ce trec în viteză și stropesc totul în jur cu sunetul apei ca un clinchet ciudat de plăcut.
Oameni triști. Oameni veseli. 
Copii sărind în bălți. Îndrăgostiți. Bătrâni. 
Frumusețe.
Culori.

Viață.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=yTCDVfMz15M

marți, 23 octombrie 2012

Pentru că mi-am adus aminte

Frumoasa poveste a ursilor panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt  
Matei Visniec


A DOUA NOAPTE

EL si EA în penumbra. Poate ca tocmai au facut dragoste si acum se odihnesc, asezati pe jos, spate în spate, cu capetele sprijinite unul de altul. Ea manânca boabe de struguri pe care le desprinde unul câte unul dintr-un ciorchine. El tine o tigara neaprinsa în gura si o bricheta în mâna.

EA - Spune a.

EL - a.

EA - Mai tandru. a.

EL - a.

EA - În soapta. a.

EL - a.

EA - Vreau un a dulce. a.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca ma iubesti.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca n-ai sa ma uiti niciodata.

EL - a.

EA - Spune a ca si când mi-ai spune ca sunt frumoasa.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca esti un dobitoc.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum ai spune ca ma doresti.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum mi-ai spune ramâi.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum mi-ai spune dezbraca-te.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum m-ai întreba de ce am întârziat.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui bine ai venit.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui la revedere.

EL - a.

EA - Spune a ca sa ma întrebi daca ti-am adus ceva.

EL - a?

EA - Spune a ca sa-mi spui ca esti fericit.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui ca nu mai vrei sa ma vezi niciodata.

EL - a.

EA - Nu, n-ai spus bine...

EL - a!

EA - stii ce, daca nu ma asculti opresc jocul.

EL - a.

EA - Deci, spune a ca si cum ai spune ca nu vrei sa ma mai vezi niciodata.

EL - a...

EA - Foarte bine. Acum spune a ca si cum mi-ai spune ca ai dormit foarte rau fara mine, ca nu m-ai visat decât pe mine si ca te-ai trezit foarte obosit dimineata si fara nici un chef de viata pentru tot restul vietii.

EL - a...

EA - Hm... Spune a ca sa-mi spui ca ai ceva foarte important de spus.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui sa nu-ti mai cer sa spui a.

EL - a!

EA - Spune a ca sa-mi spui ca e minunat sa vorbesti numai cu un a.

EL - a.

EA - Cere-mi si tu mie sa spun a.

EL - a.

EA - Cere-mi sa spun un a dulce.

EL - a.

EA - Cere-mi sa spun un a dulce, în soapta.

EL - a.

EA - Întreaba-ma daca te iubesc tot atât de mult cât ma iubesti tu.

EL - a...?

EA - Spune-mi ca te fac sa-ti pierzi mintile.

EL - a!

EA - si ca te-ai saturat!

EL - a!

EA - Bine... Oare sa vreau eu o cafea?

EL - a?

EA - Pai sigur ca vreau.

EL se ridica si-i toarna cafea. Cu lingurita de zahar în mâna si cu mâna suspendata în aer.

EL - a?

EA - Un cubulet, merci.

El (întinzându-i pachetul lui de tigari) - a?

EA - Nu, le am pe ale mele.

Scoate un pachet de tigari. Ia una.

EL (îi întinde bricheta) - a?

EA - Mai târziu.

EL - a?

EA - stiu eu... Parc-as prefera totusi sa ramânem si sa ciugulim ceva acasa.

EL - a.

EA - Sigur. Da' avem din ce face un sos?

EL - a.

EA - Atunci iesim în oras.

EL - a!

EA - Atunci ramânem acasa.

EL - a...

EA - Vino-'ncoa'.

EL - a...

EA - Priveste-ma drept în ochi.

EL - a.

EA - Spune a în gând.

EL - ...

EA - Mai dulce.

EL - ...

EA - Mai tare. si mai clar, ca sa-l pot capta.

EL - ...

EA - Acum spune a în gând ca si cum ai spune ca ma iubesti.

EL - ...

EA - Înca o data.

EL - ...

EA - Spune a în gând ca si cum ai spune ca n-ai sa ma uiti niciodata.

EL - ...

EA - Spune a în gând ca si cum ai spune ca sunt frumoasa.

EL -...

EA - si acum am sa te întreb ceva... Ceva foarte important... si tu sa-mi raspunzi în gând. Esti gata?

EL - ...

EA - a?

EL - ...

EA - ...

EL - ...

duminică, 21 octombrie 2012

Stând în gară mă gândeam...



Cosmin P. Cosmin: Îți plac trenurile  ?
C.: Da.
Cosmin P. Cosmin: Ce îți place cel mai mult la ele?  
C.: Am față de mecanic ?Îmi plac pur și simplu .Îmi place sentimentul pe care îl am când stau în gară și mă uit cum pleacă, îmi place sunetul pe care îl fac, îmi place să mă uit pe geam știind că mă îndrept spre ceva ,îmi plac așteptarea, liniștea, tot.

Și acum când stau în gară și văd, ascult, simt iar totul, parcă îmi plac de un infinit de ori mai mult.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?feature=player_embedded&v=aNzCDt2eidg

joi, 18 octombrie 2012

Fericire


"Take that rage, put it on a page
Take the page to the stage
Blow the roof off the place"


O scenă goală. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană în public – eu.

Îmi imaginez o balerină mișcându-se lin ca o adiere de vânt. Privește trufașă spre public, certându-mă parcă pentru că nu dețin secretul fericirii și al absolutului la fel ca ea.

Picioarele o trădează. Cade. O lacrimă fierbinte i se prelinge pe obrazul rușinat.

Într-o secundă ajung la ea și încerc să o ridic disperată. Vreau să continue să danseze pentru că e singurul mod prin care pot măcar să încerc să învăț despre fericire și absolut.

Refuză. Nu mai vrea să se ridice. Îmi spune că a fost prea sus, că a vrut prea mult.

Cum? Nu înțeleg. A cunoscut fericirea absolută. Cum se poate să ajungă prea sus? Cum se poate să fi vrut prea mult? O întreb confuză dacă nu acesta este scopul vieții – să fii cât poți de fericit și chiar mai fericit de atât.

Închide ochii și își întoarce privirea spre cortină. Plânge. Îmi ia mâinile într-ale ei. Îmi vorbește.

Fii cât poți de fericită și numai atât. Încalcă reguli și râzi în timp ce o faci. Strică și nu încerca să repari ce ai stricat, ci învață. Aleargă mereu spre cineva și niciodată de cineva. Nu observa ceva, ci ia parte la acel ceva. Nu calcula. Fii impulsivă. Cântă. Citește. Iubește. Mănâncă. Gândește. Acționează. Trăiește!

Nu mai vreau să aud. Dar nici nu pot ignora ce aud. Rând pe rând, cuvinte revelatorii mă schimbă. Încep să înțeleg. Încep să învăț.

Nimeni în public. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană pe scenă – eu.

Dansez pe ritmuri impuse numai de mine. Mă împiedic de propriile picioare, cad și mă ridic, mă mișc haotic, zbor. Desenez pe scena vieții în culori vii, trag linii curbe, fac labirinturi în care mă pierd. Trăiesc așa cum știu, nu cum îmi este dictat.

Scena capătă culoare. Viața-mi ia turnuri neașteptate. Minutele trec. Orele trec. Zilele trec.

Sunt fericită. Cât pot de fericită și numai atât.

http://www.youtube.com/watch?v=wG9ZtIPsBQw&feature=related

duminică, 14 octombrie 2012

Two worlds collide


M-am trezit de dimineață cu o durere groaznică de cap, sensibilitate la lumină și cu inima sărindu-mi din piept. Cu toată suferința post-alcool, singurul lucru la care m-am gândit când sinapsele au reînceput să lucreze ai fost tu. Și asta m-a făcut să zâmbesc.

Am închis ochii la loc și mi-am împreunat mâinile ca într-o îmbrățișare, lăsând destul spațiu pentru ca tu să încapi între mine și ele.Le-am strâns apoi până te-am lăsat fără aer și îți simțeam parcă inima bătând...tic...tac...tic...tac...

Morocănoasă că nu ești totuși fizic aici, m-am ridicat din pat fără prea multă vlagă și în drumul spre bucătărie m-am oprit în fața geamului de la ușa scărilor. M-am privit atentă. Ceva s-a schimbat. Părul mi-a mai crescut puțin, dar nu cred că asta e...ochii îmi par mai mari, mai plini de viață...buzele îmi sunt încadrate într-un zâmbet perpetuu...par mai tânără, mai fericită, mai...vie.

Mi-am făcut o cafea și instinctiv ți-am făcut și ție una. Două lingurițe de zahăr, nu-i așa? Ți-am lăsat cafeaua pe măsuța din sufragerie și am sărutat aerul scurt, drăgălaș în locul în care de obicei stai tu pe fotoliu. M-am întors apoi în pat somnoroasă, dar mulțumită.

Somn ușor, dragule. Mâine o să te văd cu siguranță.

vineri, 12 octombrie 2012

Putting a label on a feeling



Mă întreb de vreo jumătate de oră cine o fi inventat etichetarea...și mai important decât atât, cum au ajuns sentimentele să fie etichetate. Mi se pare acum, privind din afară, o mare prostie. Și deși spun asta și o susțin acum sus și tare, mi-e rușine să recunosc faptul că oricât de dăunător aș considera acest proces, îl aplic și eu de când mă știu și nu cred că voi înceta să o fac.

Crescând am devenit sclava etichetărilor de tot felul, fiindu-mi însă imposibil să ajung și maestru în această artă. Astfel, de multe ori am greșit diagnosticul, am marcat sentimentul pe viață oferindu-i o denumire eronată. Pot spune, deci, că merit tot ceea ce a rezultat până acum în urma etichetărilor.

Hai să luăm iubirea ca exemplu. Ce este de fapt iubirea? Cum știm când și cui să punem această etichetă?

De ce nu pot numi o lalea roșie iubire?
De ce nu pot numi ciocolata cu cremă de căpșuni iubire?
De ce nu pot numi o zi călduroasă de vară iubire?
De ce nu pot numi un apus de soare de culoarea piersicii deasupra munților înzăpeziți iubire?

Nu sunt ele oare toate reprezentări ale iubirii? Iar dacă sunt, dacă pot totuși să le numesc pe toate acestea astfel, atunci nu pot eu oare să etichetez un sentiment pur, inocent, copilăresc, drept iubire?

balau.cristina: Nu trebuie să te sperie. Pentru că e o iubire inocentă care pur și simplu mă face să vreau să îți aduc napolitane și cafea în fiecare zi, care mă face să vreau să mă ții tot timpul în brațe când suntem împreună, care mă face să mă trezesc zâmbind la gândul că am pe cineva lângă mine, care mă face să caut mereu aprecierea ta, care mă face să vreau să te pup pe frunte și pe obraji de multe ori. Nu sunt disperată, nu sunt obsedată, viața mea ar putea continua fără tine etc. Nu se pune problema de așa ceva. Pur și simplu te iubesc.

Acum îți amintești că întradevăr ți-am explicat? Acum înțelegi ce vroiam să spun? Ești dispus să înțelegi? Să accepți?

joi, 11 octombrie 2012

Vivaldi- Four seasons [Winter]

"You know, I know a liar when I see one because I am a liar." 



Adevărul este că fiecare dintre noi minte cel puțin odată în viață. Că mințim în legătură cu numărul de pahare de vodka ingerate într-o seară x în barul y, în legătură cu o notă în generală, în legătură cu existența unei nopți petrecute cu personajul z sau cu orice alt lucru important sau cu totul irelevant, asta nu mai contează.

Ceea ce contează e că atunci când ajungi veteran în ale mințitului, nu mai poți deosebi, iar dacă poți o faci cu dificultate, minciuna de adevăr. Tinzi să crezi că dacă tu o faci cu nesimțire și dezinvoltură, mai mult ca sigur că o fac și cei din jur. Să ne înțelegem…nu sunt o mincinoasă. Nu scriu aceste rânduri pentru că sunt persoana aceea care a ajuns să piardă șirul minciunilor și care nu mai deosebește propria realitate de universul paralel dominat de fals și înșelăciune.

Sunt însă acea persoană care minte să zicem ocazional. Atunci când adevărul pur și simplu nu este o opțiune și nu va fi niciodată. Astfel, fiind nevoită să fac minciuna să se confunde cu realitatea, am ajuns să recunosc un menteur atunci când îl văd…sau cel puțin așa credeam…acum nu mai știu. Am ajuns la un nivel de paranoia vecin cu nebunia.

Ce vreau să spun de fapt, întrebarea de la care a pornit tot acest nonsens este Oare și el mă minte?

Am ceaiul cu miere, scorțisoară și lămâie în față, etern confident și muză, însă de această dată răspunsul sau posibile variante de răspunsuri cât de cât plauzibile refuză vehement să apară. Așa cum refuză să apară și indicativele ipotezei conform căreia sunt nebună, bezmetică, paranoică degeaba și el de fapt e bun ca pâinea caldă.

Așa că m-am întors la vechiul truc…strig pentru a mia și sper ultima oară Oare și el mă minte? și aștept să-mi cadă răspunsul din cer, din pom sau din orice alt lucrușor mai înalt decât subsemnata…am așteptat, aștept și voi aștepta mereu.

vineri, 5 octombrie 2012

Cafea și ciocolată



Degetele mele dansează la unison deasupra tastelor, în umila încercare de a-i dicta minții ce să scrie. Stau cu o cană cu ceai de zmeură și vanilie în față, în speranța că voi fi îndeajuns de inspirată încât să creez ceva demn de postat, însă nu-mi trec prea multe prin minte. După trei cafele, pardon, patru, tot ce pot spune e că mi-e al naibii de poftă de o ciocolată cu alune și de o altă cafea.

Cu fiecare gură de ceai însă, mă îndepărtez încet de ideea stupidă și bolnavă de a mai băga puțină cofeină în mine, așa că probabil după ce voi găta ceaiul mintea mea va fi din nou goală. Trebuie să găsesc repede un alt subiect pe care să mă concentrez! Facultate...nu. Am avut parte de îndeajuns de multă facultate săptămâna asta. Ciocolată? Mă îngrașă până și numai gândul la ea. Vremea? Vremea! Nu! Nu vremea. E toamnă. E soare, întradevăr, dar e răcoare și adie vântul. O să mă moleșesc.

B.? B. e un subiect bun. Având în vedere faptul că e parțial vinovat pentru aiureala mea, am putea considera că e un subiect demn de expus, explicat, descris. Dar având în vedere faptul că mintea mea e mai tot timpul acolo, cred că e de la sine înțeles că nu voi vorbi acum, din nou, pentru a mia oară, despre el. Deși aș vrea...foarte mult...HEI! Gata alt subiect REPEDE!

...

N-am. N-am idei, n-am răbdare să mă gândesc la idei, n-am chef, n-am, n-am, n-am. Mă predau. O să mă întind pe balcon la soare și o să caut nori cu forme ciudate. Am zis!

miercuri, 26 septembrie 2012

Every now and then


Am o întrebare pentru tine…Tu îmi simți vreodată lipsa? Iar când spun asta nu mă refer la dorul de trup, de ființa carnală din mine, ci la suflet. La persoana care se ascunde în spatele machiajului subtil, al părului aproape mereu ciufulit și al blugilor tăiați stângaci.

Mă refer la fata cu care îmi spuneai nu de mult că îți place să povestești pentru că o duce mintea și poate înțelege multe, la fata de care îmi spuneai că te-ai atașat destul de tare. O mai vezi în mine atunci când mă privești îndelung? O mai vrei lângă tine?

Te întreb toate astea pentru că încerc să te înțeleg...încerc să pricep cum cineva poate trece atât de subit de la profunzime la răzbunări puerile și o supărare atât de mare încât să nu-şi dea seama că răneşte un suflet de copil încarcerat în trup de femeie.

Te întreb pentru că astăzi am simțit că ți-a fost dor...până când m-ai pus la pământ cu ceea ce mi-ai spus. Așa că fac o ultimă încercare...și te întreb din nou. Tu îmi simți vreodată lipsa?

marți, 25 septembrie 2012

Iarna


De câteva zile mă simt un pic ciudat. Nu sunt sigură că pot să și explic, dar pot măcar să încerc de dragul artei. Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...cumva însă timpul mi se pare că trece mult mai greu decât o face de fapt. Cu toate astea, oricât de ciudat ar suna, simt miros de iarnă.

Vezi? Exact ce spuneam...ciudat. Mintea mi-e o învălmășeală de idei, sentimente, impulsuri contradictorii. Astenie de toamnă se numea oare? Da. Cred că da. Cu toate astea nu cred că o am. Totul e mult prea stupid și pueril ca să fie încadrat într-o dereglare.
Anul acesta nimic n-a fost ca în anii precedenți. Am fost mai fericită în câteva săptămâni decât am fost câțiva ani la rând puși laolaltă. Am fost și la polul opus, gata să omor pe oricine mi-ar mai fi stat în cale. M-am simțit împlinită, nebună, dorită, părăsită, uitată, văzută...Am încercat să fac mai mult, să fiu mai bună, m-am și lăsat repede păgubașă. Am făcut multe greșeli. Am și reparat multe altele.

Nu am apucat încă să văd frunzele cum își schimbă culoarea și cad. Nu am alergat dimineața în parc, respirând aerul rece, dar plăcut. Nu am profitat la maxim de ultimele raze de soare, de ultimele petale de lalea, de ultimele urme ale parfumului verii...am uitat cu totul de tot ceea ce mă înconjoară. După cum spuneam, n-a fost ca în anii precedenți.
Chiar dacă poate sună peste măsură de ciudat, nu îmi pare atât de rău pe cât mi-ar fi părut acum ceva vreme. Da, am uitat de tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu îmi pasă. Cumva, am uitat să mai trăiesc prin natură, să respir prin ea, să cresc și să mă schimb odată cu ea, și am învățat să fac toate astea de una singură. Și de asta sunt mândră.

Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...încă o foaie plină de contradicții, de nebunie și fericire, de certuri cu mine și cu ei, de împăcări...cu mine...cu ei...vine iarna. Și vine mai repede decât o simțiți voi. De unde știu? Pur și simplu simt. Simt cum totul e pe cale să se schimbe radical și definitiv. Eh, poate nu definitiv. Cel puțin pentru moment...

duminică, 16 septembrie 2012

Vei pleca?

Mă gândesc întruna la zâmbetul pe care mi-l oferi atunci când te aprinzi și la scânteile din ochii tăi. De fiecare dată, mii și mii de fiori reci, dar plăcuți îmi străbat întregul corp. Acestea sunt momentele în care chiar și tu printre sărutări îmi recunoști că nu e nevoie de cuvinte și mă oprești din a mai vorbi de fiecare dată când încerc să îți spun și numai un cuvânt.

Nu pleca...îmi spui dintre cearceafuri și trupu-ți înfierbântat mă trage înapoi în pat. Chiar și atunci când ești departe, acele două cuvinte îmi răsună înnebunitoare în minte. Poate sunt nebună și poate nu mă înțelegi, dar dacă aș putea auzi pentru restul vieții nu pleca de un infinit de ori, aș fi pe deplin fericită; poate chiar mai fericită decât dacă te-aș auzi spunându-mi te iubesc.

Aș vrea să-mi poți spune că nu mă vei mai lăsa singură nici măcar pentru o secundă. Însă știu că nu e posibil pentru că inevitabil drumurile noastre se vor despărți și e în regulă, înțeleg. Poate de-asta ne potrivim. Tu ești sufletul meu acum și în fiecare zi din acest moment înainte, până când pur și simplu se va termina.

Iar atunci...atunci îmi voi aminti de zâmbetul tău, de fiori, de fum și scântei.

http://www.youtube.com/watch?v=qKgPPB1dhD0&feature=related

sâmbătă, 8 septembrie 2012

De ce?

De ce ne e întotdeauna atât de frică să iubim? Și de ce trebuie să fie atât de greu?

Mă simt ca o copilă pusă în fața lumii cu un compas și o sticlă cu un mesaj de ajutor în ea. Să dau drumul sticlei pe mare în speranța că cineva undeva o va descoperi și va porni în căutarea mea? Să găsesc drumul potrivit de una singură? Să mă las pradă eșecului și să renunț la a mai încerca?

Mi-e greu să iau o decizie...atât de greu încât aș putea cu ușurință să aleg ultima variantă, fără să mai stau vreun pic pe gânduri. Dar asta nu mi-ar aduce niciun beneficiu, nu-i așa? Cum aș mai putea eu oare să mă mai privesc dimineața în oglindă și să-mi spun Da, e bine, ai făcut mișcarea corectă sau Măcar ai încercat...dacă aș alege calea cea mai ușoară, drumul cel mai scurt dintre două puncte?

Îmi doresc să am curajul să-mi pun inima la bătaie din nou, pentru a mia oară, să iubesc așa cum știu că sunt capabilă și să ofer totul fără să cer nimic în schimb. Dar îmi doresc să mă și simt în siguranță; să știu că indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi rămâne iar singură. Vreau să pot spune te iubesc cu inima deschisă și rațiunea să fie de acord, vreau să fiu sigură și împlinită, vreau, vai, vreau atât de puțin și totuși atât de mult...

De ce? De ce ne e atât de frică mereu?

http://www.youtube.com/watch?v=OOE3nqaF5AI

marți, 4 septembrie 2012

Dimineată de septembrie

Multă vreme m-am ascuns în spatele unor scuze penibile, aruncând vina pentru lucrurile urâte din viața mea asupra oricui în afară de adevăratul vinovat- eu. Am greșit mult; știu asta acum. Mai știu și că deși acum mă aflu pe fundul mării, voi putea ieși la suprafață de una singură. Bine poate că nu știu asta cu siguranță...dar pot măcar să sper că va fi așa. Pentru că în fond și la urma urmei, dacă nu ar mai exista nici măcar speranța, pentru ce altceva am mai trăi?

E soare afară și deși e răcoare și natura se stinge încet, știu că ăsta e momentul meu; momentul în care în sfârșit reintru în scenă. Umilă dar curajoasă voi crește din nou, voi învăța să merg, să cred, să sper...Poate nu voi ști mereu ce să fac, pe cine să mă bazez, poate voi face greșeli, poate chiar aceleași greșeli, poate voi cădea de o mie de ori, dar un lucru e sigur. Mă voi ridica singură. Voi zâmbi ștergându-mă stângace de praf și voi face încă un pas înainte...

Trebuie să cred în toate astea și o s-o fac pentru că nu mai vreau să fug. Oricât de greu ar fi totul, oricât de disperată, deznădăjduită aș fi, trebuie să cred că voi reuși mereu să pun toate piesele la loc. Nu voi fi întotdeauna fericită, nu voi atinge apogeul cu fiecare încercare, dar știu că măcar odată, o singură dată, voi avea îndeajuns avânt încât să ajung într-o secundă de pe fundul mării până sus, sus de tot, la soare.

E septembrie iar...și e răcoare, dar e bine. Eu sunt bine. Totul va fi bine.

luni, 3 septembrie 2012

A fost odată

A fost odată o fetiță superbă. Părul ei lung se unduia precum valurile mării în bătaia lină a brizei iar în ochii negri și strălucitori, nepătați de urât și grotesc, puteai privi întregul univers. Cu mănuțele-i firave avea puterea de a transpune pe oricine și orice într-o lume a perfecțiunii absolute.

În acea lume nu existau minciuni sau ură. Nu existau răutatea, suferința ori invidia. Exista doar ea, frumusețea sublimă învăluită în parfum de liliac și iasomie, atât de calmă, de liniștitoare...era asemenea unei melodii cântate într-un duet de pian și vioară, notele răsunând atât de firesc, de parcă ar fi fost natura însăși cea care dădea frâu liber spiritului creator.

Timpul însă a trecut prea repede pentru biata fetiță, iar lumea-i perfectă s-a schimbat inevitabil odată cu ea. Încetul cu încetul vioara s-a dezacordat iar clapele pianului s-au înțepenit. Melodia e acum mai degrabă un urlet în noapte, estompat de grandoarea vieții în sine. Liliacul și iasomia s-au uscat, iar parfumul s-a ascuns în spatele mirosului de brad și bătrânețe.

Ochii fetei, încercănați și obosiți, îți par poate acum pierduți, șterși, urâți...universul ce răsărea odată maiestuos din privirea ei va străluci însă din nou la o privire mai atentă a celor ce vor cu adevărat să-l vadă. Căci frumusețea, vitalitatea, energia vor fi mereu luate de vânt, dar speranța, visurile, dorința, fetița aceea cu părul bălai și mănuțe firave, ei bine, ea va fi acolo. Atunci. Acum. Mereu, acolo.

marți, 21 august 2012

Supravietuind

Nu se putea să fi fost atât de ușor pe cât credea ea atunci când a lăsat-o definitiv. Era conștientă de faptul că nu va fi totul ca înainte, că acea siguranță combinată paradoxal cu frica apăsătoare că ar putea rămâne singură în orice moment, vor dispărea și cumva le va simți lipsa. Totuși, n-ar fi crezut vreodată că ar fi chiar atât de greu.

Acum privea fantoma vremurilor trecute, incapabilă să mai verse vreo lacrimă. Conștientă de imposibilitatea retrăirii vreunuia din acele momente, nemaiavând de ce să se prindă cu toată ființa, începuse să se gândească serios să plece. Unde? Nici ea nu știa sigur și sincer nici măcar nu îi păsa, atâta timp cât nimeni nu ar fi cunoscut-o, atâta timp cât nimeni nu ar fi pus întrebări, atâta timp cât...nu ar fi existat...nimic.

Era furioasă, dezamăgită, supărată pe ea însăși, pe ei, pe el. A fost nevoie de o singură secundă pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei definitiv și iremediabil. Și acum, pentru prima dată în mult timp, TREBUIA să accepte lucrurile așa cum erau.

Dar, vai, cât era de greu...

joi, 16 august 2012

Flightless Bird

Am încercat atâta timp să mă conving că totul e doar în mintea mea...că tu nu mă mai vrei, că scenariile nu sunt altceva decât născociri ale minții mele bolnave...că vei fi mereu etichetat ca cel pe care l-am lăsat să scape.

Și totuși, nu m-ai lăsat...m-ai prins din zborul care mă ducea în direcția opusă și mi-ai dat noi aripi. Te-am căutat apoi disperată cu privirea, cu siguranța că ai dispărut deja, însă tu erai tot acolo, zâmbind binevoitor.
Și totuși , m-ai surprins...mi-ai dat singurul răspuns pe care nu mă mai așteptam să îl primesc vreodată de la tine. Mi-ai luat mâinile într-ale tale iar în acel moment am știut că nu voi mai fi niciodată în cădere. Am știut sigur că orice s-ar întâmpla și oricât de tare te-aș împinge în contra vântului, tu vei fi acolo să mă protejezi, să mă susții, să mă iubești.

Și totuși, acum, aici, cred, sper că ești, pentru cel puțin un moment, al meu.

joi, 2 august 2012

Revenire, regres, nebunie...

Se întâmplă iar...aștept și aștept și aștept , dar aștept în van. Privesc în jur și tot ce până adineaori fusese real, acum când știu că am avut dreptate, dispare treptat.

Odată cu florile, cerul, oamenii, odată chiar cu pământul de sub picioare, pleacă și tot ce reprezintă omul din mine, ființa, sufletul, entitatea. Simt cum un val de nebunie mă acaparează în timp ce mirosul, gustul, auzul, vederea mă lasă pe rând iar gândurile mi se învălmășesc în minte.

Îl văd pe El cel de atunci, înlocuit apoi de cel de acum. Cu fiecare amintire bună, un val de căldură mă acaparează odată cu o fericire incontrolabilă, psihotică. Fiecare amintire dureroasă mă duce însă la cealaltă extremă. Dureri aproape chirurgicale, respirație greoaie, dorința nebună de a-mi smulge inima din piept.

Trec de la mânie la fericire la tristețe la dorință. Pierd controlul și mi-e frică. Am știut că într-o zi toate astea se vor fi terminat cu adevărat, dar acum că am ajuns aici, nu vreau, nu pot să accept asta. Refuz! Refuz să accept faptul că am pierdut iar, că nu m-am schimbat deloc, ba chiar poate am dat în regres. Refuz să cred că poate exista cineva atât de indiferent, de crud, de mincinos și că din toate, pe mine m-a ales să mă distrugă.

Nu vreau să cred că a reușit...nu vreau...dar privirea care mă întâmpină atunci când mă privesc în oglindă îmi spune altceva...cred, nu, de fapt sunt sigură că înnebunesc...

miercuri, 1 august 2012

Așteptându-te

Așteptarea e un laitmotiv al existenței mele. Aștept să mă suni, aștept să mă chemi iar la tine, aștept să faci o mișcare.

Adineaori m-ai lăsat în fața casei, mi-ai spus că o să ne revedem în curând și m-ai sărutat ușor și în grabă, ca o asigurare a faptului că vom fi împreună și mâine...și peste două zile, și peste două săptămâni...

Abia ai plecat și încă îți simt parfumul imprimat în bluza pe care acum nici o oră o strângeai în mâinile tremurânde, îți am privirea dulceagă, plină de dorință adânc înrădăcinată în minte, împreună cu vorbele pe care așteptam de atâta timp să le aud și care acum se repetă la infinit.

Sună-mă, scrie-mi, caută-mă. Spune-mi cât de mult îți lipsesc, cum nu m-ai mai lăsa să plec de-ai putea, cum patul mă așteaptă să mă întorc sub așternuturile de mătase, cât, ce, cum mi-ai face...

Așteptare...oh, cruntă așteptare...

marți, 31 iulie 2012

Ce-a fost odată...


Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată în mult timp am fost din nou destul de aproape încât să îi simt bătăile inimii. Mă rog, aproape. Mi-a fost teamă să mă apropii prea mult, așa că am încercat să fiu reticentă, rece, indiferentă. Se pare însă că nu a funcționat. Ochii și zâmbetul incontrolabil mi-au trădat dorința înăbușită, ascunsă demult undeva în străfundul inimii.
Mai mult decât atât, astăzi mi-a luat sufletul în mâini și s-a jucat cu el după bunul plac. L-a ațâțat la fel cum copiii agită focul, iar dorul de el, de noi, de sticks-uri cu mentă și filme, de zile petrecute în pat în camera luminată doar de soarele difuz, dorul ascuns și de mult uitat a revenit la suprafață. L-am simțit astăzi mai intens decât l-aș fi crezut vreodată posibil, suportabil.
Astăzi am stat câteva ore cu el...i-am simțit iar mâinile atingându-mi corpul pentru câteva secunde, am fost iar în același pat, sub același acoperiș, am fost, în ciuda distanței, aceiași doi tineri veșnic împreună, într-o atmosferă care nu cerea cuvinte, calmă, fericită, dulce.
Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată am fost iar cea potrivită pentru el...pentru prima dată mintea și sufletul mi-au fost în același loc... .iar inima mi s-a întors din nou acolo unde îi este locul: la el. 

duminică, 22 iulie 2012

Tu. Eu. Noi.


Știu că ți-am spus că nu-mi pasă dacă sunt singura din viața ta sau nu. Dar uneori nu pot să nu mă gândesc la noi și la ce am putea fi. Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea ca într-o zi să putem fi mai mult decât două persoane care își dau frâu liber impulsurilor carnale, să putem fi nu tu și eu, ci noi doi, amândoi, împreună.
E chiar amuzant dacă stai puțin să te gândești. Amintește-ți cum a început totul. O simplă discuție ipotetică la o limonadă, o altă seară petrecută împreună încercând să negăm că atracția dintre noi există cu adevărat, un sărut lipsit de alte conotații în afară de cea a unei nevoi pur fizice.
Acum însă, și știu că si tu o simți, e ceva mai mult. Undeva pe drumul prieteniei nevinovate încununată de bariere ignorate, ne-am conectat la fel ca, oricât de ciudat ar suna, o larvă și coconul ei. Undeva acolo, pur și simplu, drumul pe care l-am urmat alături de tine a căpătat sens. Legătura noastră s-a metamorfozat într-o relație pe care nu am vrut sau poate nu am știut-o prețui.
Gândește-te puțin doar, atât îți cer...privește portretul din alt unghi. Admiră-l. Învată-l. Prețuiește-l. Apoi, dacă, și știu că așa va fi, vei ști că suntem mai mult decât doi trecători pe drumul plăcerilor carnale, caută-mă. Eu voi fi aici. Te voi aștepta.

http://www.youtube.com/watch?v=D9AFMVMl9qE

marți, 17 iulie 2012

Rămâi

Îmi place cum mă aprinzi și numai printr-o privire. Ador faptulcă știi cum, când și unde să mă atingi. Iubesc modul în care îți treci mâinileprin părul meu și cum îmi vorbești. Te vreau ca o nebună lângă, pe, sub mine,te vreau acum, te-am vrut acum cinci minute, o să te vreau și mâine.
Vino. Apropie-te de mine. Sărută-mă.

marți, 10 iulie 2012

10

Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care îți simt cel mai mult lipsa. Este ziua în care îmi permit în sfârșit, pentru câteva ore, să sufăr, să plâng, să mă gândesc intens numai la tine. Este ziua în care amintirile frumoase cu tine îmi năpădesc sufletul întristat și îmbătrânit înainte de vreme. Este ziua în care inevitabil mă transform într-o fantomă care plutește pierdută într-un univers pe care nu-l mai recunoaște. Este ziua în care mi-e cel mai frică să fiu singură, dar paradoxal simt o nevoie nebună de a împinge pe toată lumea din calea mea.
Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care, îți recunosc, te iubesc, mi-e dor de tine, te vreau înapoi!
De mâine însă, mă întorc în carapace, departe de sentimentele, dorințele, gândurile despre tine. De mâine, te reîntorci la a fi o simplă amintire...De mâine, din nou, nu te mai cunosc...

joi, 5 iulie 2012

Idealități


Am încetat să mai cred în idealități. Am încetat să mai cred în poveștile cu broaște fermecate și prinții perfecți în care se transformă. Știu acum că o broască mică și insensibilă nu va ajunge niciodată centrul universului meu. Oricât de mult aș încerca să o fac să se transforme, ea persistă în indiferența-i caracteristică. Oricâtă iubire i-aș oferi, niciodată nu va fi îndeajuns...și cu atât mai puțin, nu voi primi vreodată cât ofer.

Iar dacă asta e realitatea, atunci de ce mai încerc? De ce continui să fac aceleași alegeri, de ce persist în speranța infantilă că una din o mie tot se va transforma în prinț? De ce chiar dacă știu mai bine de atât, fac mereu alegerea greșită pentru ca mai apoi să-mi dau cu pumnii în cap?

Ar trebui să plec...să o iau de la capăt. Da. Așa e cel mai bine. O să plec.  O să caut altceva, altundeva...N-o să mai simt. N-o să mai cred. N-o să mai aleg broscoi. O să trec pe lângă iubire ca pe lângă o buruiană otrăvitoare cu țepi lungi care te obligă să păstrezi distanța...



miercuri, 20 iunie 2012

Mă gândeam nu de mult că...


Am aflat într-un final răspunsul la toate acele întrebări. Și mi-e teamă că acum mă blestem că am mai cerut o explicație.
Am aflat că atunci când iubești mult intervine frica. Frica de a iubi PREA mult, frica de a nu fi iubită destul, frica de a nu fi destul de bună, frica de a nu fi lăsată singură, în ploaie cu speranțele călcate în picioare.
Am aflat că tinzi să fugi înainte să se întâmple toate astea, că inima îți spune să te oprești dar picioarele ți-o iau deja cu mult înainte, că îl vei răni deși tot ce vroiai era să te protejezi pe tine însăți.
Am aflat că frica te împinge spre greșeli ireparabile, că îl vei pierde împingându-l mereu, că vei fugi și te vei întoarce...dar când te vei întoarce va fi prea târziu...când te vei întoarce sufletul îi va fi pustiit, amintirile vor fi dispărut, iubirea-i va fi secat.
Am aflat fericirea alături de el iar acum a dispărut.
Am aflat că uneori e mai bine să uiți, să accepți, să ierți...
Am aflat acum că nu vreau să mai fug, dar, am aflat, e prea târziu.

luni, 30 aprilie 2012

Atunci când



Ce faci atunci când respirația se accelerează, inima bateatât de tare încât se apropie înfricoșător de mult de limită, nu mai aiechilibru și simti cum fiecare celulă din corp funcționează la capacitatemaximă?
Ce faci atunci când fiecare gest, privire, atingere, parfumîți amintesc de el? Când te trezești pentru el, zâmbești pentru el, trăieștiPENTRU el? Când ți-e atât de dor încât îi desenezi obsesiv portretul în minte,până când te îndepărtezi cu totul de realitate?
Ce faci atunci când totul o ia razna, simți că înnebuneștiși privești din depărtare cum subconștientul pune stăpânire pe ființa tafragilă, însetată de atâta timp după afecțiune? Când ești conștientă că nu maipoți face nimic să-ți salvezi mintea de tirania sufletului?
Ce faci atunci când întreci limita?
Ce faci atunci când iubești PREA MULT?


joi, 8 martie 2012

What if


Dacă ai muri mâine...ce ai face astăzi? Ai încerca disperat să găsești o soluție la o problemă imposibil de rezolvat? Ți-ai pierde ultima zi de viață numărând minutele și secundele care par că trec tot mai repede pe lângă tine? Ți-ai contempla statutul de ființă imperfect construită, de ființă muritoare? Ți-ai scrie memoriile într-un caiet care peste câțiva ani va fi undeva într-o pivniță îndesat într-o cutie plină de praf?

Ai putea face toate astea. Ai putea să îți ratezi chiar și ultima zi făcând exact aceleași lucruri pe care fiecare dintre noi le face în fiecare moment al vieții. Ai putea face tot ceea ce ne determină să trăim cu convingerea că totul în viață e inutil, plictisitor, efemer.

Sau ai putea să încerci să trăiești. Oprește-te o secundă din alergat. Privește spre cer. Contemplează grandoarea cerului atunci când răsare soarele deasupra infinitului mării.

duminică, 4 martie 2012

Venom running through my veins


They say the inability to accept loss is a form of insanity, it's probably true. But sometimes, it's the only way to stay alive.


Mă trezesc amețită și abia respirând și mă uit în jur. Tuburi cu lichide trecând prin ele, un aparat de monitorizare a inimii, două pungi de sânge...Privesc mai atent camera și observ un tablou enorm pe peretele din fața patului cu două persoane pe care simt că le cunosc de undeva, o vază cu lalele în geamul deschis prin care intră soarele, o seringă uriașă pe noptieră și, chiar lângă intrarea în cameră, o canapea cu o pătură și câteva perne.

Privirea mi se întoarce spre cei doi îndrăgostiți care îmi zâmbesc cu dragoste și cu milă în același timp. Încerc să mă ridic din pat să-i privesc mai îndeaproape...însă firele conectate la inimă și la aparat mă împiedică, așa că mă așez la loc, lacrimi fierbinți șiroindu-mi pe obrajii uscați și vineți.

Îi văd pe cei doi trăindu-și idila în fața ochilor mei, ca și cum aș vedea un film. Cum își fac planuri, cum el își declară iubirea care mai apoi se dovedește a fi fost falsă, cum o părăsește iar ea, nemaisuportând durerea provocată de pierderea lui în repetate rânduri, își smulge inima din piept...

Ușa se deschide brusc și mă trezește din visare. Tabloul acum reprezintă un câmp de luptă fotografiat după încheierea războiului, cu un singur supraviețuitor...mintea fetei care încearcă să se redreseze înainte să se piardă în carnagiul la care a asistat.

Îmi mut acum privirea spre persoana care a intrat în cameră și care acum mă privește cu doi ochi goi și umezi.

*Mi s-a spus că m-ai chemat...*

*Am nevoie de o ultimă doză de venin...apoi poți să pleci*

http://www.youtube.com/watch?v=qstpjtlYJNo


marți, 14 februarie 2012

If only



Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.

Aș vrea să îți spun că mi-e dor de tine. Mereu. Mi-a fost dor ieri după ce ai plecat, mi-e dor azi, îmi va fi dor și mâine.

Aș vrea să știi că lumea are un sens atunci când ești cu mine. Mintea-mi străbate căi nebănuite, inima-mi tresare, mâinile-mi sunt tremurânde...

Aș vrea să mă crezi că te am mereu în minte. Dimineața când mă privesc în oglindă, seara înainte să sting luminile,iar noaptea-n vis ești din nou cu mine.

Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.


vineri, 10 februarie 2012

A year without rain


"Învinge durerea,

Râzi cât se poate,

Căci tot la zi ajunge

Și cea mai lungă noapte..."

William Shakespeare


Fiecare dimineață e ca cele în care mă trezeam cu un mesaj de la tine spunându-mi căt de mult ți-am lipsit. Până când realitatea mă lovește cu prostul obicei de a-mi reaminti că nu mai ești.

Fiecare zi petrecută fără tine mă face să mă simt ca și cum m-aș scufunda cu încă un milimetru în nisip mișcător. Aș vrea să mă scufund odată, să nu mai simt durerea, dar viața se încăpățânează să facă totul mai greu.

Așa că încerc să trăiesc cu ideea că nu se va termina prea curând, amintindu-mi fiecare moment fericit petrecut alături de tine. Încerc să zâmbesc atunci când povestea noastră se derulează încet în mintea mea, trăind fiecare moment, simțind fiecare atingere, fiecare sărut ca și cum s-ar întâmpla acum.

Vreau să te întorci. Să fim iar ca înainte. Să mă faci să mă simt cum nu m-a făcut nimeni să ma simt. Să mă faci să cred în tine și în noi, așa cum n-am mai făcut-o de mult. Să mă faci să iubesc fiecare secundă interminabilă din viața noastră.

Haide vino. Ia-mă de mână și șoptește-mi că mă vrei așa cum ai făcut-o de atâtea ori. Vino înapoi la mine și readu-mi lumina zilei. Fă-mă să simt din nou. Ia-mă cu toată ființa mea.

Vino. Readu-mă la viață. Iubește-mă.