Am încercat atâta timp să mă conving că totul e doar în mintea mea...că tu nu mă mai vrei, că scenariile nu sunt altceva decât născociri ale minții mele bolnave...că vei fi mereu etichetat ca cel pe care l-am lăsat să scape.
Și totuși, nu m-ai lăsat...m-ai prins din zborul care mă ducea în direcția opusă și mi-ai dat noi aripi. Te-am căutat apoi disperată cu privirea, cu siguranța că ai dispărut deja, însă tu erai tot acolo, zâmbind binevoitor.
Și totuși , m-ai surprins...mi-ai dat singurul răspuns pe care nu mă mai așteptam să îl primesc vreodată de la tine. Mi-ai luat mâinile într-ale tale iar în acel moment am știut că nu voi mai fi niciodată în cădere. Am știut sigur că orice s-ar întâmpla și oricât de tare te-aș împinge în contra vântului, tu vei fi acolo să mă protejezi, să mă susții, să mă iubești.
Și totuși, acum, aici, cred, sper că ești, pentru cel puțin un moment, al meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu