luni, 28 ianuarie 2013

El e tot


Dacă erai un capriciu, un moft sau doar o chestie de orgoliu, doar să am lista de cuceriri mai mare, nu mai vorbeam acum, nu puneam suflet, nu te iubeam...am găsit în tine tot ce am nevoie...
23:26



Atunci când mă sărută, e ca și cum întreaga lume ar fi concentrată într-o singură atingere a buzelor noastre. 
Ochii lui luminoși îmi surâd cu dorință de fiecare dată când îi privesc.

Tremură mereu ușor atunci când cuvintele se pierd treptat, iar noi ne contopim unul cu celălalt.
Mâna mea se îmbină perfect cu a lui.

Îl visez mereu. Nu i-am spus asta, dar probabil că acum o să afle. Îl visez și e exact așa cum e în realitate fiindcă nu vreau să schimb nimic la el.

E zâmbitor chiar și atunci când mă ceartă.
M-a făcut să îmi placă să vorbesc la telefon, iar acum aștept mereu nerăbdătoare să îi aud vocea caldă șoptind un simplu alo.

Îmi spune că mă iubește și simt că e un sentiment atât de firesc pentru el...ca și cum m-ar iubi de o viață.
E sigur de ceea ce vrea. Mă vrea pe mine și mă vrea pentru mult mult timp. 

E al meu.
Îl iubesc.

luni, 21 ianuarie 2013

Iubire


Am ajuns să iubesc din nou, ce nu credeam că o să mai fac vreodată. Încetasem să mai cred. Până ai apărut tu. 
21:50



Undeva pe un drum lăturalnic, dar frumos construit și plin de flori, veți vedea o casă mare cu multe camere și geamuri mari. E undeva la periferia orașului, unde e mereu liniște. Îmi amintește de unul din locurile acelea despre care citeam în cărțile cu povești, unde arareori trece câte o căruță, însă contrar aspectului rural, oamenii se poartă ca la oraș.

E casa mea. Cu toate acestea, nu pot să pun degetul pe o schiță și să spun unde e fiecare cameră. Știu însă că îmi place să locuiesc acolo. Sunt fata aceea pe care o veți surprinde mereu privind pe geamul cel mare de la dormitor, spre stradă; iar strada e întotdeauna, bineînțeles, goală.

Sunt îmbrăcată mereu cu aceeași rochie lungă verde, atent brodată pe tiv cu flori mici, copilărești. Am și corset. Întotdeauna am visat să pot purta corset. Mă prinde. Părul îl am ondulat, lăsat pe spate, așa cum l-am avut întotdeauna.

Muzica marilor clasici se aude în surdină și vă va determina să credeți că sunt o domniță dintr-o familie de rang înalt. Contrar ideii pe care probabil v-ați făcut-o despre viața mea, eu sunt însă o simplă scriitoare. Îmi petrec viața privind pe geamul cel mare, explorând, inventând povești, visând.

Visez și la el; fiindcă el e acum o parte importantă din viața mea.  Îmi scrie mereu. Iar atunci când nu îmi scrie, este cel mai probabil deja lângă mine. Mă face să simt că sunt undeva într-o lume îndepărtată unde nimic rău nu se întâmplă. Iar când mă îmbrățișează, ei bine, când mă îmbrățișează, mă pierd cu totul în lumea aceea. De săruturi v-am povestit? Vai...dacă mă sărută, nu mai aveți vreo șansă să mă găsiți.

Îl iubesc. Îl iubesc pentru că e cu mine în casa aceea la periferia orașului unde nimeni nu vine niciodată. Îl iubesc pentru că mă iubește așa visătoare și aeriană cum sunt. Îl iubesc pur și simplu.



sâmbătă, 19 ianuarie 2013

This I promise you

Breathe gentle, breathe gentle, don't leave me behind because love goes faster...gentle, be gentle, never let me go when love goes faster.



Uneori mă gândesc dacă e cu adevărat posibil să încapă atâta fericire într-o ființă atât de mică. Eu, ghinionista, mereu distrusă când venea vorba de iubire, te am acum pe tine. După atâta timp, după atâtea certuri, despărțiri, atâtea cuvinte și promisiuni de adio, te am. Chiar te am. Și vorbești de viitor, ca și cum o să mă ai mult, foarte mult timp lângă tine de acum încolo.

Știu că ți-am spus că o să scriu atunci când o să fiu foarte fericită, dar adevărul e că nu îmi găsesc cuvintele în ultima vreme. Tot ce vreau e să te cunosc. Să îți știu fiecare colțișor al minții și fiecare parte a corpului. Vreau să te am din toate punctele de vedere, să ne contopim într-unul singur, să trăim așa cum îmi doresc de atâta timp. Cuvintele acum sunt de prisos.

Vreau să îți fiu prietenă, iubită, amantă. Vreau să nu ne pierdem niciodată unul pe celălalt. Vreau atât de multe. Și e incredibil cum tot ce îmi doresc în ultima vreme se îndeplinește. Ești talismanul meu norocos și nu voi permite să se întâmple nimic care să te îndepărteze. Îți promit!



sâmbătă, 12 ianuarie 2013

My valentine

What if it rained? We didn't care. She said that someday soon the sun was going to shine. And she was right...this love of mine, my valetine...



Iar m-am trezit pe la patru dimineața. De data aceasta însă nu m-a deranjat...și deși era cât se poate de întuneric, mi se părea că până și lumina felinarului care bate timidă în fiecare noapte pe balcon era la fel de puternică precum cea a soarelui. Nu am mai adormit. Aș fi putut, dar nu am vrut. E prea frumos să fiu trează acum.

Sunt într-o continuă stare de visare. Și încerc să mă conving că sunt de fapt cât se poate de trează. Așa că mă privesc în oglindă, îmi strâng medalionul în pumn, mă ciupesc și râd cât pot de tare. E în regulă. Totul e în regulă. În sfârșit e totul așa cum trebuie să fie, pentru că ți-ai respectat promisiunile și m-ai făcut fericită.

Au trecut doar câteva ore și simt că ar trebui să fiu mai precaută. Până la urmă, nu se știe niciodată ce s-ar putea întâmpla, nu-i așa? Dar nu vreau să fiu precaută. Nu vreau să mă gândesc la nimicuri, la posibilități și riscuri, pentru prima dată chiar nu mai vreau să mă mai gândesc la nimic. Vreau să mă gândesc numai la noi. Atât.

Nu mai știu să vorbesc sau să gândesc...sunt pierdută în spațiu și timp. Vino. Pierde-te cu mine în fericire.

joi, 10 ianuarie 2013

Underneath your clothes

Tot ce pot spune în momentul acesta e că mi-e dor. Și dorul acesta începe să doară, așa încet încet.

Am o imagine în minte de câteva zile. Cafeneaua aceea drăguță despre care vorbeam. Eu îmbrăcată în rochiță. Părul lăsat pe spate. Mâinile tremurânde. O cafea al cărei abur umple încăperea. Afară se înserează. Lumea e înconjurată de o liniște amorțitoare, dar multașteptată.

Și mai văd un scaun în fața mea Goliciunea lui îmi relevă promisiuni care se îndepărtează. Și mai văd cum telefonul nu sună. Și văd scrisori care își pierd importanța și un cadou rămas nedeschis.

În toată această operă pictată dinaintea ochilor mei, era cândva ceva magic. Iar magia care m-a ținut până acum într-o stare perpetuă de visare începe să se piardă și ea. Și doare.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Dar tu nu m-ai sunat...

Poate ne vedem macar în trecere,că na îmi e dor...
22:13




Stricam clipe de fericire, trăiam zile întregi în mod pueril, visam să nu ne mai iubim, și totuși rămâneam acolo, fără să fim în stare să fugim din lumea închisă a poveștii noastre.

Citind fraza aceasta, m-am gândit la faptul că parcă ni se potrivește și nouă. Nu crezi? Am spus de atâtea ori că am terminat, de le-am pierdut numărătoarea. Și tu la fel. Cu toate astea, eu m-am aranjat astăzi, mi-am făcut părul, m-am fardat, mi-am pregătit haine frumoase, totul ca să arăt cât mai bine pentru când mă vei suna.

Dar nu m-ai sunat...și sunt supărată, să știi. Sunt supărată pentru că mi-ai spus că ți-e dor. Și mă gândeam că vorbești serios. Îmi făcusem atâtea scenarii în minte, cum ai fi venit în Sibiu și m-ai fi căutat cu prima ocazie. Cum ți-aș fi dat cadoul entuziasmată și te-aș fi urmărit cum îl desfăceai curios. Mi te-am imaginat de partea cealaltă a unei mese rotunde într-o cafenea micuță și intimă, cu o cafea în față, privindu-mă îndelung.

Iar am spus că am terminat și că nu are rost să mai stau după tine. Și iar m-am contrazis și am spus că mai aștept puțin. La început îmi plăcea să mă joc așa, să știi...dar acum când știu că ești iar atât de aproape de mine și că ai putea să mă vezi dacă ai vrea, mi-e greu să continui șarada asta. După atâtea mărturisiri și după atâta așteptare, aș fi vrut să fi fost acolo cu tine acum, oriunde ești.

Dar tu nu m-ai sunat...




joi, 3 ianuarie 2013

Iar nu te mai recunosc...





Mă uit la foaia goală și pe măsură ce scriu, șterg. Nu cred că mai pot face asta mult timp. Nu cred că mai pot face asta deloc. Mă uit la articole mai vechi, apoi mă uit la tot ce a fost. Mă uit la cadoul pe care încă vreau să ți-l dau. Mă uit înapoi la nervi, la scrisori, la discuții, la amintiri.

Mai ales la amintiri. Încerc să îmi amintesc toate momentele bune și să mă țin de ele cu dinții. Dar adevărul e că nu sunt prea multe. Pentru că nu ne-ai dat ocazia să avem multe. Mi-ai tăiat elanul la fel de repede pe cât mi l-ai dat. M-ai forțat să mă obișnuiesc și să mă dezobișnuiesc de tine în repetate rânduri.

Ceea ce doare și mai tare e că încet, încep să vreau să mă dezobișnuiesc. Încep să îmi pierd încrederea aceea cu care mă lăudam. Încrederea în faptul că tu vei vrea să fii cu mine, încrederea în faptul că ne potrivim, că eu sunt persoana ta, că în sfârșit o să am pe cineva care va fi numai pentru mine.

Apoi însă mai realizez ceva; dacă eu aș fi fost persoana ta, nu m-ai fi lăsat așa. Nu ai fi riscat așa totul doar pentru că nu erai sigur. De fapt, ce tot spun aici. Probabil că ai fi fost sigur.

Și iar încerc să-mi dau seama cine ești. Și iar încerc să te aduc înapoi. Și iar mi-e teamă să merg mai departe sau să stau pe loc. Și iar scriu pe blog. Și iar nu mai știu nimic...

Și iar mi-e dor.