Iubire

Am ajuns să iubesc din nou, ce nu credeam că o să mai fac vreodată. Încetasem să mai cred. Până ai apărut tu. 

21:50

Undeva pe un drum lăturalnic, dar frumos construit și plin de flori, veți vedea o casă mare cu multe camere și geamuri mari. E undeva la periferia orașului, unde e mereu liniște. Îmi amintește de unul din locurile acelea despre care citeam în cărțile cu povești, unde arareori trece câte o căruță, însă contrar aspectului rural, oamenii se poartă ca la oraș.

E casa mea. Cu toate acestea, nu pot să pun degetul pe o schiță și să spun unde e fiecare cameră. Știu însă că îmi place să locuiesc acolo. Sunt fata aceea pe care o veți surprinde mereu privind pe geamul cel mare de la dormitor, spre stradă; iar strada e întotdeauna, bineînțeles, goală.

Sunt îmbrăcată mereu cu aceeași rochie lungă verde, atent brodată pe tiv cu flori mici, copilărești. Am și corset. Întotdeauna am visat să pot purta corset. Mă prinde. Părul îl am ondulat, lăsat pe spate, așa cum l-am avut întotdeauna.

Muzica marilor clasici se aude în surdină și vă va determina să credeți că sunt o domniță dintr-o familie de rang înalt. Contrar ideii pe care probabil v-ați făcut-o despre viața mea, eu sunt însă o simplă scriitoare. Îmi petrec viața privind pe geamul cel mare, explorând, inventând povești, visând.

Visez și la el; fiindcă el e acum o parte importantă din viața mea.  Îmi scrie mereu. Iar atunci când nu îmi scrie, este cel mai probabil deja lângă mine. Mă face să simt că sunt undeva într-o lume îndepărtată unde nimic rău nu se întâmplă. Iar când mă îmbrățișează, ei bine, când mă îmbrățișează, mă pierd cu totul în lumea aceea. De săruturi v-am povestit? Vai...dacă mă sărută, nu mai aveți vreo șansă să mă găsiți.

Îl iubesc. Îl iubesc pentru că e cu mine în casa aceea la periferia orașului unde nimeni nu vine niciodată. Îl iubesc pentru că mă iubește așa visătoare și aeriană cum sunt. Îl iubesc pur și simplu.