joi, 17 noiembrie 2011

Intuition



Aștept.
Vrei să dai impresia că nu-ți pasă, că știi foarte bine ce vrei și că nu sunt eu aia.
Aștept.
Îmi întorci spatele cu un aer de superioritate.
Aștept.
Te uiți în gol, tragi relaxat din țigară, apoi te uiți în jur nepăsător.
Aștept.
Aștept să faci odată ce ne dorim amândoi. Te văd cum mă privești cu coada ochiului din depărtare, cum îți înfrânezi cu greu dorința de a te întoarce cu totul spre mine și cum de multe ori pierzi șirul discuțiilor. Știu că atunci când te uiți în gol te gândești la mine și că atunci când cântărești împrejurimile cu privirea, de fapt mă cauți. Știu asta pentru că suntem sclavii aceluiași joc.
Alergăm după o prejudecată. Un stereotip. Un mit. O legendă. Alergăm după un trofeu. Nu știm ce e, sau ce vom face cu el, dar îl vrem.
Eu mi-am urmat intuiția și-am renunțat. Acum tot ce mi-a rămas e să aștept.
Aștept să cedezi odată pentru că eu am încetat să mai joc încă de la primul nivel. Te vreau înapoi și te vreau acum. Lasă prostiile, lasă tot și ia-mă pe mine. Îți promit, n-o sa mai ai nevoie de-un trofeu.
Aștept. Aștept. Aștept.

marți, 15 noiembrie 2011

Heartbeat


Mă strângi în brațe cu putere. Îți trag fiecare respirație adânc în piept ca fumul de țigară și o țin puțin înainte să-i dau drumul. Nu am pierdut niciuna, așa cum nu pierd nici măcar o bătaie a inimii tale. O simt cum îți pompează sângele în corp și cum, atunci când îmi plimb mâna pe pieptul tău, bătăile se accentuează. Încearcă să țină locul bătăilor inimii mele care cedează sub presiunea ochilor tăi care nu mă slăbesc niciun moment.

Patul e nefăcut de câteva zile, perdelele sunt trase. Încă mă strângi constant și ușor la piept, iar mâna stângă nu s-a mișcat o secundă de pe coapsa mea. De fiecare dată când încerc să-ți vorbesc, mă oprești. Îți lipești buzele de ale mele și le presezi pentru câteva secunde, până când încetez să mai încerc să vorbesc, inima îmi pompează sânge spre obrajii tot mai rozalii, iar melodia noastră îmi înlocuiește gândurile pe rând.

Cu cât te am de mai multe ori, cu atât te vreau mai mult și mai mult și mai mult...vreau să-mi cedeze inima, să nu-mi simt mâinile, picioarele, vreau să te simt numai pe tine, vreau să nu-mi dai drumul, să nu-mi vorbești, să mă oprești când mintea îmi fuge în altă parte. Te vreau aici, în mine, de dimineață până seara, o veșnicie.

http://www.youtube.com/watch?v=NVk4vENObiI&ob=av3e

marți, 8 noiembrie 2011

Just a kiss


O rază de soare intră printre perdelele pe care aseară credeam că le-am tras cum trebuie. Îmi intră în ochi și mă deranjează. Vreau să plece de unde a venit așa că pun mâna pe oglinda căzută de pe noptieră , o așez în dreptul razei și mă întorc pe partea cealaltă. Într-un final însă, cedez sentimentului de vină care încearcă să mă cuprindă de la o vreme și care nu mă mai lasă să dorm. E ca și cum o voce pițigăiată mi-ar spune într-una *L-ai făcut să plece, iar apoi n-ai făcut nimic să-l aduci înapoi. Și acum îți permiți să trăiești ca și cum totul ar fi ok? *
Cred că am avut măcar dreptul de a încerca să merg mai departe cu fruntea sus, cu gândul că am făcut totul ca la carte și că a fost vina lui că a plecat, chiar dacă undeva pe drum știu că și eu am fost vinovată. Acum că am rămas fără opțiuni și că în sfârșit nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să înfrunt realitatea, mă ridic din patul răvășit de la atâta zăcut, trag perdelele și mă îmbăiez în lumină și căldură.
Afară e iarnă. Totul e atât de alb încât abia mă pot uita pe geamul înalt cât peretele. Îl deschid și simt cum un val rece ca gheața mă îmbujorează dintr-o dată. Mă simt ca un boboc de mac ce reînvie într-o lume adormită și aproape complet părăsită și mă simt bine. Un fior de curiozitate mă străbate. Vreau să știu tot ce s-a întâmplat cât am dormit, tot ce se întâmplă acum, tot ce se va întâmpla odată ce voi ieși din casă. Vreau să știu dacă a plecat de tot sau încă hoinărește pe aici pe undeva, dacă mă așteaptă să-mi revin sau a plecat spre altcineva, dacă mai trăiește sau...
Îmi fac o cafea cu scorțișoară din care iau o picătură pe care o țin pe limbă cât de mult pot pentru a o savura, apoi îmi aprind o țigară și las primul fum să îmi părăsească pieptul pentru ceea ce pare a fi o eternitate. Încerc să prelungesc ceea ce ar putea constitui o scurtă perioadă de luciditate, o frenezie temporară, un flux de adrenalină. Pentru prima dată în mult timp mă simt vie. Așa că ies grăbită din casă, mă urc în mașină și mă îndrept spre casa lui.
Pe drum totul e alb și pustiu, dar soarele reflectat în zăpadă face ca totul să pară atât de vesel, jucăuș, adevărat. Casa lui nu s-a schimbat deloc...cobor rapid din mașină, alerg spre ușa de la intrare, sun la sonerie cu respirația tăiată și aștept...iar cele 30 de secunde pe care le petrec pe pragul casei lui, par mai lungi decât cele câteva ore pierdute plimbându-mă prin casă.
Când într-un final se deschide ușa iar privirea lui se luminează și brațele i se deschid spre mine, inima îmi stă cu adevărat în loc. Pentru prima dată sunt cu adevărat moartă pentru câteva secunde, și cu toate astea mă simt mai vie decât am fost vreodată...
Să nu-mi mai dai drumul niciodată...oricât de rea și încăpățânată aș fi...să nu mă mai lași niciodată să trăiesc singură fiindcă am să mor trăind fără tine.

http://www.youtube.com/watch?v=-jeKz8GHg8o&feature=autoplay&list=PL1F85B10A81B7D1E1&lf=plpp_video&playnext=15