luni, 17 decembrie 2012

I want to call you mine forever


Oricât ai încerca tu, n-o să scapi de mine, numai dacă aș avea o putere să pot uita tot, ceea ce nu se întâmpla că NU am acea putere. O să mai auzi mai devreme sau mai târziu de mine. Atât am avut de spus, te pup, noapte bună.
00:35


E singurul lucru de care am nevoie. Să știu că în ciuda faptului că am reușit cu greu să îi spun la revedere, el îmi va spune cândva bună din nou.

Până atunci, vă las cu sufletul împăiat, în așteptarea lui și a inspirației să revină. 

Cu bine.

duminică, 16 decembrie 2012

O să-mi fie dor


I think— I think when it’s all over, it just comes back in flashes, you know? It’s like a kaleidoscope of memories, it just all comes back. But HE never does. I think part of me knew the second I saw him that this would happen. It’s not really anything he said, or anything he did. It was the feeling that came along with it. And…crazy thing is, I don’t know if I’m ever going to feel that way again. But I don’t know if I should. I knew his world moved too fast and burned too bright. But I just thought, how can the devil be pulling you towards someone who looks…so much like an angel when he smiles at you? Maybe he knew that, when he saw me. I guess I just lost my balance. I think that the worst part of it all wasn’t losing him, it was losing me.


O să-mi fie dor de el.

Poate că, doar de data aceasta, nu ar mai trebui să scriu aici. Poate ar trebui să țin totul pentru mine. Dar din nu știu ce motiv, aș vrea să știți căt mi-a fost de drag copilul ăla. Cât mi-e de drag, de fapt, încă.

N-aș fi crezut că atunci când momentul ar fi venit într-un final să închei totul, mi-ar fi fost atât de greu să rămân pe poziție și să nu cedez. Mi-e greu încă. Probabil motivul este că nu au trecut decât câteva secunde. Minute. Poate o oră...nu cred să fi trecut mai mult.

Aștept să se întâmple ceva. Cine spune că mâine dimineață nu o să mă trezesc cu un mesaj drăguț de la el? Cine spune că nu o să-și dea seama că nici lui nu îi sunt îndeajuns doar amintirile și are nevoie de mai mult? Poate o să mă caute. Poate o să insiste...Mă rog să insiste...

Aș fi vrut să nu îmi dea dreptate. Să mă contrazică nebunește și să nu îmi accepte decizia...e pentru prima dată când îmi doresc din răsputeri să mi se demonstreze contrariul, și fix acum, decizia îmi e acceptată...NU! Să nu mi-o accepte. Să se lupte cu mine să nu plec. Să mă prindă și să nu-mi dea drumul până mă calmez și mă răzgândesc.

Și da...totul revine acum în flash-uri. Cum m-a sărutat rapid, subtil, dar incredibil de dulce, pe coridor înainte să ieșim la fumoar. Cum fugeam spre el la repetiții, cum mă prindea și mă strângea în brațe. Cum am tremurat din toți rărunchii atunci când am încercat să dansez cu el tango. Cum a stat el în frig două ore pe scări să îmi bage mințile în cap...

O să-mi fie dor...

Poate că nu ar trebui să scriu aici de data aceasta...dar vreau să știți cât de real a fost totul și că el a existat. Și există încă...


vineri, 14 decembrie 2012

93 million miles

Mai ești aici?
Știu că e greu. Și știu că ai vrea să fugi. Dar mai rămâi puțin cu mine. O să fie mai bine, o să vezi. O să o rezolvăm și pe asta, așa cum le rezolvăm pe toate. Cu timp și răbdare. Cu îmbrățișări, ocazional. Cu sentimente tot mai puternice care nu ne mai lasă să uităm unul de celălalt.

Mai ești aici?
Mi-e frică să merg mai departe. Nu vrei totuși să rămâi? Nu mă lăsa așa. Știu că sunt nebună și știu că nu sunt întotdeauna cea mai agreabilă persoană. Dar sunt aici pentru tine. Așa nebună, nervoasă, agitată...îndrăgostită, la naiba!

Mai ești aici?
Hai, te rog, mai stai. Nu știu să-ți explic de ce din toți, tocmai tu ai fost pus în situația asta. Dar nu pot schimba asta. Nu pot nici să te uit. Nu pot face să fie totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar aș vrea să mai stai. Poate dacă o să mă îmbrățișezi odată, chiar o să fie totul mai bine. Poate nu o să mai fii supărat. Sigur!

Mai ești aici?
Te mai strig odată. Poate acum mă auzi. Rămâi?



miercuri, 12 decembrie 2012

How to save a life




S-au privit îndelung și au zâmbit. Știau ceva ce lumea din jur nu putea să înțeleagă sub nicio formă.

Nimeni nu se aștepta ca ei să se dorească atât de mult. Erau atât de diferiți...atât de departe unul de celălalt, chiar dacă se aflau în aceeași încăpere. Uneori era ca și cum nici nu s-ar fi cunoscut.

Puși în fața imposibilității de a alege între bine și rău, au decis să rămână undeva între lumi. Nu puteau concepe să trăiască unul fără celălalt. Cum s-ar fi putut așa ceva? El trăia prin ea, iar ea prin el. Întradevăr aveau și zile rele. Zile în care nu se puteau privi. Căci știind cât era totul de simplu, nu puteau nici ei înțelege de ce nu puteau fi împreună.

Cu toate acestea, se întorceau mereu în acel Purgatoriu, în care la răstimpuri totul era exact așa cum trebuia să fie. Sublim. Frumos. Perfect.

Își vorbeau doar de dragul de a se simți aproape unul de celălalt. Cuvinte amestecate și fără înțeles, puse pe coli albe de hârtie. Privite însă cu atenție, acele vorbe lipsite de importanță pentru cei din jur, pentru cei doi reprezentau un singur mesaj:  Vino înapoi, căci eu fără tine nu trăiesc.

S-au privit iar îndelung și au zâmbit. Nu le păsa că lumea nu-i înțelege. Ei știau mai bine.


luni, 10 decembrie 2012

Forever And For Always


Mi-e dor de tine.
Cu fiecare zi care trece fără să te văd, cu fiecare cuvânt nerostit, cu fiecare noapte nedormită. Mi-e dor de tine tare. Și încerc să uit, dar până și muzica îmi stă împotrivă și îmi aminteste de tine cu fiecare vers. Vreau să îți spun atâtea și nu știu cu ce să încep. Ei bine, oricum conținutul e irelevant pentru că ideea e aceeași și o știi.
Îmi lipsești, mi-e dor, hai înapoi, te vreau...Ți-aș putea scrie romane și tot nu aș ajunge să spun tot ceea ce gândesc. Ți-aș putea citi poezii, ți-aș putea cita replici din filmele de dragoste, ți-aș putea șopti mii de melodii...

Mi-e dor de tine. Ție nu ți-e dor de mine?

vineri, 7 decembrie 2012

Copilării

Mi-ai dat lumea peste cap...
01:47


Eu nu mai rezist sincer...să îi tot țin piept, să tot încerc să fiu dură și să încerc să trec peste. În primul rând pentru că țin la el tot mai mult cu fiecare dată când îmi spune că s-a atașat de mine. Și în al doilea rând pentru că sunt singură în războiul ăsta.

Eram cu el la masă. Noi doi, față în față, și o grămadă de alți oameni în jurul nostru în care nu aveam încredere să mă țină de mână și să-mi spună că nu trebuie să fac lucruri necugetate.

Așadar nimeni nu mi-a spuns că trebuie să am răbdare și să fiu cuminte. Și am greșit. Am făcut exact ceea ce nu ar fi trebuit. Am fost imatură în momentul în care ar fi trebuit să arăt mai multă maturitate ca niciodată. Am fugit de el ca o nebună, apoi am încercat să mă și întorc. Și nu știu dacă am reușit. 

Dar de acum o să fiu cuminte. O să știu să aștept și o să știu să las de la mine. Am să încerc să învăț ce înseamnă răbdarea. Nu voi mai purta un război; nici cu el și nici cu mine. Nu voi mai fugi, nu voi mai acționa la impuls, așa cum am făcut-o până acum, pentru că, am învățat, deciziile necugetate nu pot duce niciodată la ceva bun.

Am fost o copilă și îmi pare rău. 


miercuri, 5 decembrie 2012

Vis de iarnă

I'm dreaming of a white Christmas...



Ninge. Ninge frumos, încet și cu fulgi mici. Și tu ești iar departe. Nu mă vezi cum prind fulgii în palmă și îi privesc uimită ca un copil cum se topesc aproape instantaneu. Îmi lipsești. 

Ninge. Te caut jucăușă printre fulgii de zăpadă în parcul gol și alb. Inspir îndelung parfumul brazilor impunători și amețesc așa că închid ochii. Omuleții albi de gheață mi se așează timizi pe fața fierbinte și apoi dispar. Unde ești?

Ninge. Și e așa liniște și e așa frumos. Fac un bulgăre și îl arunc spre cer, dar el cade în zăpadă și îl pierd. Mai fac unul și îl arunc de pe un pod. De data aceasta plutește spre nori. Poate îl vor purta spre tine. Îl vezi?

Ninge. Ninge iar, încet, frumos, timid.

marți, 4 decembrie 2012

Cine ești?


Dispare, îl găsesc, fuge, îl caut iar, îl regăsesc, iar fuge...



Mă privești îndelung ca și cum m-ai cunoaște. Simt și eu că te cunosc de undeva. Dar nu știu de unde. Sau dacă întradevăr te cunosc. 

Îți fac timidă cu mâna și aștept. Mă saluți și tu. Te recunosc.

Mă iei de mână, mă strângi în brațe și apoi mă săruți. Nu mă trag, fiindcă știu că totul face parte dintr-un act cu care m-ai obișnuit cândva. Dar nu știu când. Sau dacă doar am visat.

Mă îndepărtez și aștept. Vii după mine. Recunosc jocul. E un joc de demult pe care l-am uitat. Acum îl recunosc.

Pleci. Dar nu mă iei cu tine. Cortina se trage în spatele tău iar eu rămân pe scenă, în lumină. Nu te mai recunosc.

Cine ești?


duminică, 2 decembrie 2012

Turtă dulce, scortișoară și iubire




Am construit o căsuță din turtă dulce și m-am ascuns în ea.  Am făcut focul în șemineul din sufragerie și m-am cuibărit în fotoliu cu ceaiul de măceșe lângă mine și o carte bună. Colindele se aud încet, dar umplând întreaga cameră. Tot ce lipsește e zăpada.

Mă uit la răstimpuri pe geam visătoare și aștept. Realizez că m-am pierdut în atmosfera de iarnă și de ceva vreme cânt și eu.  Mă simt uneori singură, dar sentimentul dispare când mă gândesc că tu nu ești departe și o să ajungi curând acasă.

Sper doar că știi unde să vii. Ți-am promis că o să plec, ții minte? Dar chiar dacă nu ai venit atunci cu mine, ți-am păstrat un loc aici, lângă foc. Și să știi că e cald și bine, și parfumul măceșelor cu scorțișoară a ieșit pe geam și cred că te caută. L-ai simțit? Vino după el. Te aștept.

Timp e. Iar mie nu mi-e somn. Voi rămâne trează în căsuța mea din turtă dulce și îți voi cânta colinde, iar aburul ce fuge pe geam și fumul din horn te vor găsi și te vor călăuzi.

Ți-am spus că o să plec. Ții minte?