miercuri, 12 noiembrie 2014

Stuck in reverse

When you try your best, but you don't succeed, 
when you get what you want, but not what you need...


Nu mă mai pot opri din scris. Am o mie de gânduri blocate în cap şi încerc să le iau pe rând şi să le înfrunt, dar de fiecare dată când îmi apari tu în minte, uit totul. Am o mie de gânduri şi deşi fiecare are legătură cu amalgamul de sentimente pe care mă faci să le trăiesc, atunci când încerc să le înlătur, tot tu eşti aici.
Oare voi fi capabilă cândva, în viaţa asta lungă pe care simt că o am înainte, să uit de tine? Probabil că nu. Cred că nu. Din păcate, sper că nu. Tot ceea ce simt acum e pur şi simplu de neînţeles. Îmi doresc să uit, să treacă totul, să nu mai acord o importanţă atât de mare fiecărui semn din partea ta şi din partea universului şi cu toate acestea, nu fac nimic să schimb ceva.
Pur şi simplu stau. Stau şi aştept să se întâmple ceva, orice, oricum, oriunde. Aştept să vii şi aştept să pleci. Aştept să îmi scrii şi aştept în egală măsură să dispari definitiv din viaţa mea. Continui să susţin că fac tot posibilul să îmi pun viaţa la punct, dar sunt o ingrată când spun asta pentru că adevărul e că nu fac şi nu vreau să fac nimic.
Am pierdut ceva atunci când ai plecat. Ceva esenţial. Cred că m-am pierdut pe mine. M-am pierdut, mi-m pierdut puritatea, minţile, sufletul, gândurile. M-am pierdut cu totul şi nu ştiu cum să mă regăsesc fără tine. M-am pierdut şi da, vreau să mă întorc, dar cred că numai tu ştii cum aş putea să fac asta.

Spune-mi, te rog. Cum? Cum să mă regăsesc? Unde sunt? Cine sunt? 

marți, 11 noiembrie 2014

Aş vrea...dar nu pot.

When you fall asleep with your head upon my shoulder, when you're in my arms, but you've gone somewhere deeper...


Aş vrea.
Aş vrea să te întreb, dar mi-e teamă.
Oare...?
Nu. Lasă. Mai bine nu.
Şi totuşi...
Oare. Oare? Oare eşti vreodată surprins de faptul că îţi apar în gânduri?
Te întreb doar.
Te întreb pentru că nu mai ştiu ce să mai fac...degetele-mi fac iar jocul gândurilor deasupra tastaturii, însă nu iese nimic concret din dansul lor. Închid ochii şi mi te imaginez lângă mine aşa cum erai acum nu mult timp. Îi redeschid pentru o secundă şi apoi îi închid urgent la loc pentru că atunci când privesc în jurul meu şi realizez că nu eşti aici, priveliştea singurătăţii mă sperie prea tare.
Oare? Pf...
Cred că am formulat greşit întrebarea. Şi astfel nu ştiu dacă ai putea să îmi răspunzi. Aşa că hai să încercăm din nou.
Aş vrea să te întreb...oare sunt vreodată în gândurile tale?
Crezi că poţi să îmi răspunzi?
Nu.
Mai bine taci.
Taci pentru că oricât de tare m-ar speria imaginea singurătăţii care mi se afişează mereu dinaintea ochilor, cu atât mai tare cred că m-ar speria răspunsul tău. Încerc să îmi imaginez cum ar fi...ce mi-ai spune. Of...sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să ţi le spun acum. În schimb, îmi îndepărtez vârfurile degetelor de taste, înfrigurată.
Am găsit cartea, ţi-am spus? Cartea. Da. Cartea aceea de care tot vorbeam...cartea care va avea puterea să mă transpună într-o altă lume. Aş vrea să ştii cât de mult îmi place. Aş vrea poate să ţi-o citesc. Să stau aproape de sufletul tău, întinsă pe pat, cu capul sprijinit pe pieptul tău, aşa cum făceam uneori. Mai ştii?
Aş vrea.
Aş vrea să te întreb, dar mi-e teamă.

Oare...?


luni, 10 noiembrie 2014

Kind of...sometimes...maybe


There's no telling how long it's going to take to clean up that chaos once you've begun. Because sometimes you don't know what you're in for. You don't know exactly what you're about to face. You don't know what secrets the body in front of you holds. And whether, by the time it's all over, if there's anything left worth saving.



Nu ştiu dacă mai e ceva de salvat. Şi asta pentru că nu ştiu nici măcar cine eşti. Nu ştiu dacă mai eşti acelaşi, dacă mai eşti oare bărbatul acela perfect, minunat de uşor de citit, fascinant prin onestitatea ta pură de copil.

Îmi spui că nu mai vrei nimic. Dar mă tot întorci din drum atunci când vreau să plec. Încerc să te citesc, dar eşti o carte închisă, ţinută sub lacăt. Iar atunci când reuşesc să văd în spatele scutului, ei bine, te închizi şi mai tare şi fugi.

Îmi spui că e greu, că nu poţi, că nu ştii…dar niciodată nu îmi spui că nu vrei. Cum pot eu oare să ştiu ce să fac sau cum să fiu lângă tine dacă tu mă faci mereu să îmi pun tot mai multe întrebări? Cum pot eu oare să plec sau să rămân? Cum? Te-ai gândit?

Iată că mă trezesc din nou că pierd ore în faţa calculatorului scriindu-ţi romane pe care sunt sigură că nu le citeşti. Şi poate e mai bine aşa. Poate e mai bine să nu mai poţi nici tu să îmi citeşti gândurile. Poate aşa te vei deschide tu, în speranţa că mă voi deschide şi eu. Poate…

Iar poate. M-am săturat de poate. Vreau siguranţă. Cu toate că nici acest poate nu e pe deplin indezirabil. Of…mă gândesc oare cât timp de acum încolo va mai trebui să trăiesc în acest purgatoriu al incertitudinii. Cu tine, probabil, o viaţă.



Stay with me

Why am I so emotional? This is not a good look, gain some self control! 



M-am trezit azi-dimineaţă cu un gol în stomac şi cu senzaţia că nimic din viaţa mea nu mai e în regulă. Simt cum toate speranţele se evaporă în faţa mea, în timp ce încerc disperată să le cuprind cu degetele. Le simt pentru o secundă şi totul e perfect...însă curând, mereu prea curând, ele dispar. Şi tu odată cu ele. Şi plâng, urlu, dau cu pumnii în pereţi, simt că nu mai pot, dar supravieţuiesc.

Apoi te întorci la mine prosteşte. Naiv, simplu şi fascinant totodată, mă întorci din drum. Ştiu că nu asta vrei şi faptul că toate acţiunile tale îmi spun altceva, mă face să îmi doresc să uit că exişti. Să uit de toată durerea asta nenorocită care mă face să cred că o să îmi pierd minţile în curând. Să uit de mâna ta caldă, atât de mare încât simt uneori că m-ai putea cuprinde cu totul în ea. Vreau să uit şi de sărutul tău atât de simplu, dar năucitor şi plin de suflet. Vreau să uit de tot, dar nu ştiu cum. Vreau să uit şi ghici ce...acum chiar nu mai pot.

Aş vrea să pot să fug undeva departe...undeva unde să nu îţi mai simt influenţa la tot pasul, unde să nu îţi inspir parfumul cu fiecare gură de aer pe care o iau, undeva unde, oricât de mult m-ai căuta, să nu mai vreau să îţi răspund. Vreau să fug acolo unde să pot să încetez să mai lupt alături de tine şi împotriva ta. Ironia e că pe măsură ce scriu toate acestea, singurul gând adevărat care îmi conduce mintea e că te vreau. Te vreau atât de mult încât simt că îmi pierd controlul, minţile, sufletul, raţiunea. Te vreau şi vreau ca şi tu să mă vrei.

Te vreau, la naiba, dar se pare că o să rămân cu vrutul, cu un gol în stomac şi gândurile vraişte. Iar tu o să continui să mă faci să îmi doresc să dispar şi să exist totodată, pe măsură ce te joci tot mai mult cu capul meu.