Mă uit la foaia goală și pe măsură ce scriu, șterg. Nu cred
că mai pot face asta mult timp. Nu cred că mai pot face asta deloc. Mă uit la
articole mai vechi, apoi mă uit la tot ce a fost. Mă uit la cadoul pe care încă
vreau să ți-l dau. Mă uit înapoi la nervi, la scrisori, la discuții, la
amintiri.
Mai ales la amintiri. Încerc să îmi amintesc toate momentele
bune și să mă țin de ele cu dinții. Dar adevărul e că nu sunt prea multe. Pentru
că nu ne-ai dat ocazia să avem multe. Mi-ai tăiat elanul la fel de repede pe
cât mi l-ai dat. M-ai forțat să mă obișnuiesc și să mă dezobișnuiesc de tine în
repetate rânduri.
Ceea ce doare și mai tare e că încet, încep să vreau să mă
dezobișnuiesc. Încep să îmi pierd încrederea aceea cu care mă lăudam. Încrederea
în faptul că tu vei vrea să fii cu mine, încrederea în faptul că ne potrivim,
că eu sunt persoana ta, că în sfârșit o să am pe cineva care va fi numai pentru
mine.
Apoi însă mai realizez ceva; dacă eu aș fi fost persoana ta, nu
m-ai fi lăsat așa. Nu ai fi riscat așa totul doar pentru că nu erai sigur. De fapt,
ce tot spun aici. Probabil că ai fi fost sigur.
Și iar încerc să-mi dau seama cine ești. Și iar încerc să te
aduc înapoi. Și iar mi-e teamă să merg mai departe sau să stau pe loc. Și iar
scriu pe blog. Și iar nu mai știu nimic...
Și iar mi-e dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu