Multă vreme m-am ascuns în spatele unor scuze penibile, aruncând vina pentru lucrurile urâte din viața mea asupra oricui în afară de adevăratul vinovat- eu. Am greșit mult; știu asta acum. Mai știu și că deși acum mă aflu pe fundul mării, voi putea ieși la suprafață de una singură. Bine poate că nu știu asta cu siguranță...dar pot măcar să sper că va fi așa. Pentru că în fond și la urma urmei, dacă nu ar mai exista nici măcar speranța, pentru ce altceva am mai trăi?
E soare afară și deși e răcoare și natura se stinge încet, știu că ăsta e momentul meu; momentul în care în sfârșit reintru în scenă. Umilă dar curajoasă voi crește din nou, voi învăța să merg, să cred, să sper...Poate nu voi ști mereu ce să fac, pe cine să mă bazez, poate voi face greșeli, poate chiar aceleași greșeli, poate voi cădea de o mie de ori, dar un lucru e sigur. Mă voi ridica singură. Voi zâmbi ștergându-mă stângace de praf și voi face încă un pas înainte...
Trebuie să cred în toate astea și o s-o fac pentru că nu mai vreau să fug. Oricât de greu ar fi totul, oricât de disperată, deznădăjduită aș fi, trebuie să cred că voi reuși mereu să pun toate piesele la loc. Nu voi fi întotdeauna fericită, nu voi atinge apogeul cu fiecare încercare, dar știu că măcar odată, o singură dată, voi avea îndeajuns avânt încât să ajung într-o secundă de pe fundul mării până sus, sus de tot, la soare.
E septembrie iar...și e răcoare, dar e bine. Eu sunt bine. Totul va fi bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu