Poate

Și îți promit că dacă plec, o să plec definitiv.

L-a luat de mână speriată. Nu știa ce să-i spună sau cum să-i arate ceea ce el ar fi trebuit deja să știe, să vadă. L-a privit în ochi pentru o singură secundă și, privindu-l, a simțit disperată cum totul i se șterge din minte. Așa că i-a dat drumul repede la mână și și-a îndreptat privirea spre ușă.

Nu vroia să plece. Dar poate ar fi trebuit...
Totuși, curiozitatea era mai impunătoare. L-a luat iar de mână, de data aceasta cu mai mult curaj.

Tu mă vrei? 
Da.

Mult?
Mult.
Mă vrei acum?
Da.
Dar o să mă vrei și mâine? Și o să mă vrei la fel de mult?
Poate.

Poate...poate înseamnă nesiguranță. Poate înseamnă că el ar putea fugi mâine, lăsând-o singură și nesigură. 


Soarele a apus de ceva vreme, iar ea nici măcar nu a realizat că în întunecimea camerei, nici măcar nu îi mai vedea fața. Încă îl ținea de mână, strânsoarea la fel de puternică și de curajoasă, privirile încă îndreptate una spre cealaltă. Dar ceva nu părea în regulă. Ceva lipsea.
O îmbrățișare...poate un sărut. Ceva care să îi apropie, să îi întoarcă în timp.

Vrei să plec? 
Nu.
Nici măcar un pic?
Nici măcar.
Vrei să rămân?
Da.
Până mâine?
Da.
Să rămân și mâine?
Poate.


Poate...iar poate. Poate ar fi trebuit să plece. Poate. Poate că totuși ar fi trebuit să rămână.

Simțea miros de măr copt cu scorțișoară venind de jos. O amețea. Sau să fi fost vinul fiert? Dar nu-și amintea să fi băut. Deși umezindu-și buzele a simțit urmele vinului pe ele. Instinctiv, și-a îndepărtat ochii de fața lui și s-a uitat pe geam. Ningea. Ningea?
Era oare posibil să fi uitat amândoi atâta timp de lumea de afară? Să fi petrecut atâta timp împreună și totuși să li se pară că a trecut doar o oră? Oare simțea și el la fel? Oare simțea și el că...? Oare...?

Poate că poate nu era chiar atât de grav. Poate că era doar un cuvânt. Atât. Poate...
Poate ar fi trebuit să plece. Dar acum nu mai vroia să o facă...

http://www.youtube.com/watch?v=7NJqUN9TClM