În fiecare dimineață se privea în oglindă contemplativă. Își urmărea cu degetul liniile fine ale pomeților, bărbiei, ochilor, buzelor...
De fiecare dată când ajungea la ochi se oprea o secundă și se concentra asupra lor. Auzise undeva odată că oamenii fericiți zâmbesc cu ochii. Iar ochii ei nu zâmbeau. Buzele însă se încordau la comandă formând un zâmbet perfect, de copilă. Învățase să se mulțumească cu asta și să nu caute zâmbetul ochilor. Prefera să-l considere un mit.
Apoi, ritualul continua. Urmărea cum pletele-i cădeau în bucle bine definite pe umeri, pomeții aveau culoarea piersicii, buzele trandafirii erau perfect hidratate...toate erau exact așa cum trebuiau să fie.
În dimineața aceea însă nu i s-a mai părut nimic perfect. Dintr-o dată se vedea urâtă, hidoasă chiar. Încerca să zâmbească și reușea în schimb să plângă cu lacrimi de sânge.
Cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii uscățivi. a fugit în lume în căutarea zâmbetului ochilor. Vă imaginați disperarea domnișoarei când a realizat cât de mică și insignifiantă a devenit în momentul în care a ieșit pe ușă. Acum însă nu mai putea da înapoi. Așa că a căutat și a căutat până când tivul rochiei s-a rupt, pantofii i-au căzut, părul i s-a desfăcut, iar ochii i-au rămas fără lacrimi.
Și a căutat...vai, cât a căutat...
Și caută încă domnișoara. pierdută undeva în lume.
Și caută zâmbetul și caută drumul spre casă.
Și nu le găsește. Și nu le va găsi poate niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu