joi, 7 mai 2015

Ce te faci când tot ce POŢI să faci este să aştepţi?

It's not you...it's me.


M-am întors la singurul lucru pe care sunt sigură că pot să îl fac bine - scrisul. Am impresia că întreaga mea viaţă e un poem care se scrie singur. Orice decizie aş lua, orice drum aş alege, el, poemul, îşi rescrie versurile în aşa fel încât să îi iasă strofele după bunul plac şi niciodată după dorinţele sufletului meu. Fiecare moment în care am crezut cu tărie că am reuşit să îi frâng aripile, a fost un moment iluzoriu.

Nu ştiu de ce îmi pierd drumul mereu, cu toate că întotdeauna am susţinut că viaţa ţi-o formezi singur după bunul plac. Nu înţeleg ce are Universul acesta cu visele mele sau ce nu îi place la ele. Mi-aş dori ca măcar odată cafeaua aburindă să nu se mai răcească. Mi-aş dori să am aceeaşi cafea pentru eternitate care să mă îmbrăţişeze în fiecare dimineaţă cu aburii fini şi calzi, la fel ca atingerea soarelui la răsăritul unei dimineţi de vară târzie.

Mi-aş dori să nu mă mai întorc aici, în singurătatea paginilor albe, pure, nescrise, care mă aşteaptă parcă fremătând de emoţia unei noi poveşti de dragoste imposibilă. Viaţa artiştilor care îşi duc existenţa în compania foilor avide după iubiri neîmpărtăşite nu mă mai atrage. Nu mai vreau să fiu Eu - Scriitoarea, Eu - Caricaturista propriului portret, Eu - Cântăreaţa pierdută în versuri de iubire idioată şi de iubire pierdută şi de iubire împărtăşită în momente total greşite şi de iubire PUNCT.

PUNCT. Vreau să fiu eu cea care pune punct. Vreau să fiu eu cea care decide ce se întâmplă cu viaţa asta a mea. Nu el sau el sau dacă nu e niciunul din cei doi, sigur va fi un al treilea EL. Vreau să fiu un puzzle complet. Fără bucăţi răsfirate prin corp, ascunse după organele care pulsează pe ele. Fără bucăţi tot mai mici de fiecare dată care se împrăştie în corpul ăsta al meu prea mic pentru atâtea piese dintr-un puzzle care de fiecare dată când îl fac la loc are tot mai multe părţi lipsă.

Mi-aş dori, ah, cât mi-aş dori...