marți, 26 mai 2015

Scrisoare



It’s so over...


Până în ultimul moment al nostru, am crezut cu tărie că te vei răzgândi. Până la ultima suflare de iubire, ţi-am simţit sufletul contopindu-se cu al meu. Până la ultima vorbă rostită la supărare, ţi-am şoptit că te vreau lângă mine.


Cred că nu m-ai auzit bine...sau poate nu ai vrut să mă auzi. În orice caz eu te anunţ, cu tristeţe în suflet şi o lacrimă ascunsă într-o scrisoare, că plec. Te-am vrut. Te-am vrut mult. Corpul însă mă doare şi mâna dreaptă mi se mişcă în semn de adio şi nu pot să îi fac nimic să o opresc.


Trec printr-un proces pe care cred că îl pot asemăna doar cu dezalcoolizarea. E dureros, e anevoios şi mi-e teamă. S-ar putea să îmi pierd şi ultima fărâmă de speranţă în iubirea adevărată, puternică, eternă. Cred că aş putea chiar, ironic, să îţi mulţumesc pentru asta. E momentul să cresc, să mă maturizez şi să uit de romanele de dragoste care îşi au locul doar în cărţile de pe noptieră. 


A fost frumos cât a durat. Apoi însă a încetat să mai fie. A fost întradevăr o nebunie. Ţie îţi plăcea să crezi că era o nebunie frumoasă. Eu cred că a fost doar pură, copilărească, idioată nebunie. Nu aveai de gând să alegi o furtună pe ocean. Ai ales, inconştient, calmul de pe lac. 


Mă gândesc de o vreme cum să închei. Nu ştiu însă cum. Mă gândesc la visul de iubire pe care mi l-ai aşezat pe suflet şi la gânduri implantate strategic în cămăruţe ascunse ale minţii mele. E timpul să le scot acum, să le smulg aşa cum doctorul smulge un bandaj de pe o rană – rapid şi fără avertismente. Aşa că îţi spun sincer, simplu, La revedere.