Doar iubind, înveti să iubești

No one will ever sit around at a table and talk about a man who couldn’t love.

Așa că, dragul meu, îndrăznește! Îndrăznește să crezi și să încerci. Căci iubirea e un sentiment pe care nu îl întâlnești decât odată în viață cu adevărat. Iar noi suntem datori să ne angrenăm într-o căutare nestăvilită de când învățăm ce înseamnă să trăim și până când, încetând să mai trăim, învățăm ce înseamnă să murim.

Îndrăznește să mă auzi strigându-te și să îmi răspunzi. Timid, speriat, neîncrezător, oricum ai fi, răspunde-mi. Căci odată primul pas făcut, vei vedea, drumul ți se va deschide înainte. Iar orice piedică ți se va pune și în orice gard te vei împotmoli, voi fi acolo.

Îndrăznește doar să crezi așa cum o fac eu. Poate vom găsi iubirea unul în sufletul celuilalt. Poate că nu. Însă numai încercând să trăim așa cum o fac oamenii mari o vom afla. Iubește. Încearcă să iubești. Învață, gândește, dorește.

http://www.youtube.com/watch?v=gzSi7voW7Hc

Astă-seară

Just tonight, I won’t leave, and I’ll lie and you’ll believe

Așteaptă-mă astă-seară în fața scărilor. Așteaptă-mă așa cum știi că aș face-o eu. Suspină, strigă-mi numele, înalță rugi. Adu-mi o lalea și-un bilețel. Adu-mi-l gol. Nu vreau să-mi spui nimic. Vreau să îmi arăți lumea. Așa cum știi. Nu vreau luna, nu vreau soarele.

Așteaptă-mă astă-seară la intrarea în teatru. Scrie-mi o piesă despre noi. Să fie lungă. Să nu aibă sfârșit. Oferă-mi laleaua și sărută-mă. Spune-mi ceva. Orice. Dar să vorbești calm, încet, ca numai inima mea să te audă.

Așteaptă-mă astă-seară în parc. Spune-mi o minciună. Detaliile sunt de prisos. Dar să nu știu că mă minți. Fă-o ca și cum de asta ar depinde viața mea. Apoi dă-mi bilețelul. Ia-mi-l înapoi. Scrie-mi un poem. Scrie-mi că sunt frumoasă și că mă iubești.

Așteaptă-mă astă-seară undeva în lume. Fă-mă să te caut. Strigă-mă. Dă foc lalelei și biletului și înalță fumul cât mai sus să-l văd. Ademenește-mă. Prinde-mă. Adoră-mă.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=5Ozg-EL4VJQ&feature=related

Câtă dragoste într-un balcon

Atâtea flori, atât parfum, atâta nebunie...

Muzica ta, napolitanele mele.

Tigări la comun.

Picioarele mele în poala ta, mâna ta într-a mea.

Liniște, calm, bătăile a două inimi la unison.

Cerul deasupra, nimic dedesupt. Pluteam.

Două pături cusute într-una singură, o singură pernă.

Înghețați la suprafață, calzi pe dinăuntru.

Profunzime. Eternitate. Iubire.

http://www.youtube.com/watch?v=tQSU5nn76hM

Toamna

Am desenat ușor pe o coală de hârtie cu degetul un tablou.

Amalgam de culori imprimat în mii și mii de frunze adormite pe sub copacii goi.
Picături calde și proaspete de apă căzând din norii desprinși parcă din laptele de pasăre al mamei.
Bănci care par prea comfortabile pentru a nu te putea gândi că e inuman și înfiorător de trist faptul că sunt ude. 

Multe umbrele.

Liniște. 

Lumină difuză, răsărit târziu, apus timpuriu și un felinar din care din când în când mai plutește lin câte o picătură spre asfalt..

Mașini ce trec în viteză și stropesc totul în jur cu sunetul apei ca un clinchet ciudat de plăcut.

Oameni triști. Oameni veseli. 

Copii sărind în bălți. Îndrăgostiți. Bătrâni. 

Frumusețe.

Culori.

Viață.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=yTCDVfMz15M

Pentru că mi-am adus aminte

Frumoasa poveste a ursilor panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt  

Matei Visniec

A DOUA NOAPTE

EL si EA în penumbra. Poate ca tocmai au facut dragoste si acum se odihnesc, asezati pe jos, spate în spate, cu capetele sprijinite unul de altul. Ea manânca boabe de struguri pe care le desprinde unul câte unul dintr-un ciorchine. El tine o tigara neaprinsa în gura si o bricheta în mâna.

EA - Spune a.

EL - a.

EA - Mai tandru. a.

EL - a.

EA - În soapta. a.

EL - a.

EA - Vreau un a dulce. a.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca ma iubesti.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca n-ai sa ma uiti niciodata.

EL - a.

EA - Spune a ca si când mi-ai spune ca sunt frumoasa.

EL - a.

EA - Spune a ca si când ai spune ca esti un dobitoc.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum ai spune ca ma doresti.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum mi-ai spune ramâi.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum mi-ai spune dezbraca-te.

EL - a.

EA - Spune a ca si cum m-ai întreba de ce am întârziat.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui bine ai venit.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui la revedere.

EL - a.

EA - Spune a ca sa ma întrebi daca ti-am adus ceva.

EL - a?

EA - Spune a ca sa-mi spui ca esti fericit.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui ca nu mai vrei sa ma vezi niciodata.

EL - a.

EA - Nu, n-ai spus bine...

EL - a!

EA - stii ce, daca nu ma asculti opresc jocul.

EL - a.

EA - Deci, spune a ca si cum ai spune ca nu vrei sa ma mai vezi niciodata.

EL - a...

EA - Foarte bine. Acum spune a ca si cum mi-ai spune ca ai dormit foarte rau fara mine, ca nu m-ai visat decât pe mine si ca te-ai trezit foarte obosit dimineata si fara nici un chef de viata pentru tot restul vietii.

EL - a...

EA - Hm... Spune a ca sa-mi spui ca ai ceva foarte important de spus.

EL - a.

EA - Spune a ca sa-mi spui sa nu-ti mai cer sa spui a.

EL - a!

EA - Spune a ca sa-mi spui ca e minunat sa vorbesti numai cu un a.

EL - a.

EA - Cere-mi si tu mie sa spun a.

EL - a.

EA - Cere-mi sa spun un a dulce.

EL - a.

EA - Cere-mi sa spun un a dulce, în soapta.

EL - a.

EA - Întreaba-ma daca te iubesc tot atât de mult cât ma iubesti tu.

EL - a...?

EA - Spune-mi ca te fac sa-ti pierzi mintile.

EL - a!

EA - si ca te-ai saturat!

EL - a!

EA - Bine... Oare sa vreau eu o cafea?

EL - a?

EA - Pai sigur ca vreau.

EL se ridica si-i toarna cafea. Cu lingurita de zahar în mâna si cu mâna suspendata în aer.

EL - a?

EA - Un cubulet, merci.

El (întinzându-i pachetul lui de tigari) - a?

EA - Nu, le am pe ale mele.

Scoate un pachet de tigari. Ia una.

EL (îi întinde bricheta) - a?

EA - Mai târziu.

EL - a?

EA - stiu eu... Parc-as prefera totusi sa ramânem si sa ciugulim ceva acasa.

EL - a.

EA - Sigur. Da' avem din ce face un sos?

EL - a.

EA - Atunci iesim în oras.

EL - a!

EA - Atunci ramânem acasa.

EL - a...

EA - Vino-'ncoa'.

EL - a...

EA - Priveste-ma drept în ochi.

EL - a.

EA - Spune a în gând.

EL - ...

EA - Mai dulce.

EL - ...

EA - Mai tare. si mai clar, ca sa-l pot capta.

EL - ...

EA - Acum spune a în gând ca si cum ai spune ca ma iubesti.

EL - ...

EA - Înca o data.

EL - ...

EA - Spune a în gând ca si cum ai spune ca n-ai sa ma uiti niciodata.

EL - ...

EA - Spune a în gând ca si cum ai spune ca sunt frumoasa.

EL -...

EA - si acum am sa te întreb ceva... Ceva foarte important... si tu sa-mi raspunzi în gând. Esti gata?

EL - ...

EA - a?

EL - ...

EA - ...

EL - ...

Stând în gară mă gândeam...

Cosmin P. Cosmin: Îți plac trenurile  ?

C.: Da.

Cosmin P. Cosmin: Ce îți place cel mai mult la ele?  

C.: Am față de mecanic ?Îmi plac pur și simplu .Îmi place sentimentul pe care îl am când stau în gară și mă uit cum pleacă, îmi place sunetul pe care îl fac, îmi place să mă uit pe geam știind că mă îndrept spre ceva ,îmi plac așteptarea, liniștea, tot.

Și acum când stau în gară și văd, ascult, simt iar totul, parcă îmi plac de un infinit de ori mai mult.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?feature=player_embedded&v=aNzCDt2eidg

Fericire

"Take that rage, put it on a page
Take the page to the stage
Blow the roof off the place"

O scenă goală. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană în public – eu.

Îmi imaginez o balerină mișcându-se lin ca o adiere de vânt. Privește trufașă spre public, certându-mă parcă pentru că nu dețin secretul fericirii și al absolutului la fel ca ea.

Picioarele o trădează. Cade. O lacrimă fierbinte i se prelinge pe obrazul rușinat.

Într-o secundă ajung la ea și încerc să o ridic disperată. Vreau să continue să danseze pentru că e singurul mod prin care pot măcar să încerc să învăț despre fericire și absolut.

Refuză. Nu mai vrea să se ridice. Îmi spune că a fost prea sus, că a vrut prea mult.

Cum? Nu înțeleg. A cunoscut fericirea absolută. Cum se poate să ajungă prea sus? Cum se poate să fi vrut prea mult? O întreb confuză dacă nu acesta este scopul vieții – să fii cât poți de fericit și chiar mai fericit de atât.

Închide ochii și își întoarce privirea spre cortină. Plânge. Îmi ia mâinile într-ale ei. Îmi vorbește.

Fii cât poți de fericită și numai atât. Încalcă reguli și râzi în timp ce o faci. Strică și nu încerca să repari ce ai stricat, ci învață. Aleargă mereu spre cineva și niciodată de cineva. Nu observa ceva, ci ia parte la acel ceva. Nu calcula. Fii impulsivă. Cântă. Citește. Iubește. Mănâncă. Gândește. Acționează. Trăiește!

Nu mai vreau să aud. Dar nici nu pot ignora ce aud. Rând pe rând, cuvinte revelatorii mă schimbă. Încep să înțeleg. Încep să învăț.

Nimeni în public. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană pe scenă – eu.

Dansez pe ritmuri impuse numai de mine. Mă împiedic de propriile picioare, cad și mă ridic, mă mișc haotic, zbor. Desenez pe scena vieții în culori vii, trag linii curbe, fac labirinturi în care mă pierd. Trăiesc așa cum știu, nu cum îmi este dictat.

Scena capătă culoare. Viața-mi ia turnuri neașteptate. Minutele trec. Orele trec. Zilele trec.

Sunt fericită. Cât pot de fericită și numai atât.

http://www.youtube.com/watch?v=wG9ZtIPsBQw&feature=related

Two worlds collide

M-am trezit de dimineață cu o durere groaznică de cap, sensibilitate la lumină și cu inima sărindu-mi din piept. Cu toată suferința post-alcool, singurul lucru la care m-am gândit când sinapsele au reînceput să lucreze ai fost tu. Și asta m-a făcut să zâmbesc.

Am închis ochii la loc și mi-am împreunat mâinile ca într-o îmbrățișare, lăsând destul spațiu pentru ca tu să încapi între mine și ele.Le-am strâns apoi până te-am lăsat fără aer și îți simțeam parcă inima bătând...tic...tac...tic...tac...

Morocănoasă că nu ești totuși fizic aici, m-am ridicat din pat fără prea multă vlagă și în drumul spre bucătărie m-am oprit în fața geamului de la ușa scărilor. M-am privit atentă. Ceva s-a schimbat. Părul mi-a mai crescut puțin, dar nu cred că asta e...ochii îmi par mai mari, mai plini de viață...buzele îmi sunt încadrate într-un zâmbet perpetuu...par mai tânără, mai fericită, mai...vie.

Mi-am făcut o cafea și instinctiv ți-am făcut și ție una. Două lingurițe de zahăr, nu-i așa? Ți-am lăsat cafeaua pe măsuța din sufragerie și am sărutat aerul scurt, drăgălaș în locul în care de obicei stai tu pe fotoliu. M-am întors apoi în pat somnoroasă, dar mulțumită.

Somn ușor, dragule. Mâine o să te văd cu siguranță.

Putting a label on a feeling

Mă întreb de vreo jumătate de oră cine o fi inventat etichetarea...și mai important decât atât, cum au ajuns sentimentele să fie etichetate. Mi se pare acum, privind din afară, o mare prostie. Și deși spun asta și o susțin acum sus și tare, mi-e rușine să recunosc faptul că oricât de dăunător aș considera acest proces, îl aplic și eu de când mă știu și nu cred că voi înceta să o fac.

Crescând am devenit sclava etichetărilor de tot felul, fiindu-mi însă imposibil să ajung și maestru în această artă. Astfel, de multe ori am greșit diagnosticul, am marcat sentimentul pe viață oferindu-i o denumire eronată. Pot spune, deci, că merit tot ceea ce a rezultat până acum în urma etichetărilor.

Hai să luăm iubirea ca exemplu. Ce este de fapt iubirea? Cum știm când și cui să punem această etichetă?

De ce nu pot numi o lalea roșie iubire?
De ce nu pot numi ciocolata cu cremă de căpșuni iubire?
De ce nu pot numi o zi călduroasă de vară iubire?
De ce nu pot numi un apus de soare de culoarea piersicii deasupra munților înzăpeziți iubire?

Nu sunt ele oare toate reprezentări ale iubirii? Iar dacă sunt, dacă pot totuși să le numesc pe toate acestea astfel, atunci nu pot eu oare să etichetez un sentiment pur, inocent, copilăresc, drept iubire?

balau.cristina: Nu trebuie să te sperie. Pentru că e o iubire inocentă care pur și simplu mă face să vreau să îți aduc napolitane și cafea în fiecare zi, care mă face să vreau să mă ții tot timpul în brațe când suntem împreună, care mă face să mă trezesc zâmbind la gândul că am pe cineva lângă mine, care mă face să caut mereu aprecierea ta, care mă face să vreau să te pup pe frunte și pe obraji de multe ori. Nu sunt disperată, nu sunt obsedată, viața mea ar putea continua fără tine etc. Nu se pune problema de așa ceva. Pur și simplu te iubesc.

Acum îți amintești că întradevăr ți-am explicat? Acum înțelegi ce vroiam să spun? Ești dispus să înțelegi? Să accepți?

Vivaldi- Four seasons [Winter]

"You know, I know a liar when I see one because I am a liar." 

Adevărul este că fiecare dintre noi minte cel puțin odată în viață. Că mințim în legătură cu numărul de pahare de vodka ingerate într-o seară x în barul y, în legătură cu o notă în generală, în legătură cu existența unei nopți petrecute cu personajul z sau cu orice alt lucru important sau cu totul irelevant, asta nu mai contează.

Ceea ce contează e că atunci când ajungi veteran în ale mințitului, nu mai poți deosebi, iar dacă poți o faci cu dificultate, minciuna de adevăr. Tinzi să crezi că dacă tu o faci cu nesimțire și dezinvoltură, mai mult ca sigur că o fac și cei din jur. Să ne înțelegem…nu sunt o mincinoasă. Nu scriu aceste rânduri pentru că sunt persoana aceea care a ajuns să piardă șirul minciunilor și care nu mai deosebește propria realitate de universul paralel dominat de fals și înșelăciune.

Sunt însă acea persoană care minte să zicem ocazional. Atunci când adevărul pur și simplu nu este o opțiune și nu va fi niciodată. Astfel, fiind nevoită să fac minciuna să se confunde cu realitatea, am ajuns să recunosc un menteur atunci când îl văd…sau cel puțin așa credeam…acum nu mai știu. Am ajuns la un nivel de paranoia vecin cu nebunia.

Ce vreau să spun de fapt, întrebarea de la care a pornit tot acest nonsens este Oare și el mă minte?

Am ceaiul cu miere, scorțisoară și lămâie în față, etern confident și muză, însă de această dată răspunsul sau posibile variante de răspunsuri cât de cât plauzibile refuză vehement să apară. Așa cum refuză să apară și indicativele ipotezei conform căreia sunt nebună, bezmetică, paranoică degeaba și el de fapt e bun ca pâinea caldă.

Așa că m-am întors la vechiul truc…strig pentru a mia și sper ultima oară Oare și el mă minte? și aștept să-mi cadă răspunsul din cer, din pom sau din orice alt lucrușor mai înalt decât subsemnata…am așteptat, aștept și voi aștepta mereu.

Cafea și ciocolată

Degetele mele dansează la unison deasupra tastelor, în umila încercare de a-i dicta minții ce să scrie. Stau cu o cană cu ceai de zmeură și vanilie în față, în speranța că voi fi îndeajuns de inspirată încât să creez ceva demn de postat, însă nu-mi trec prea multe prin minte. După trei cafele, pardon, patru, tot ce pot spune e că mi-e al naibii de poftă de o ciocolată cu alune și de o altă cafea.

Cu fiecare gură de ceai însă, mă îndepărtez încet de ideea stupidă și bolnavă de a mai băga puțină cofeină în mine, așa că probabil după ce voi găta ceaiul mintea mea va fi din nou goală. Trebuie să găsesc repede un alt subiect pe care să mă concentrez! Facultate...nu. Am avut parte de îndeajuns de multă facultate săptămâna asta. Ciocolată? Mă îngrașă până și numai gândul la ea. Vremea? Vremea! Nu! Nu vremea. E toamnă. E soare, întradevăr, dar e răcoare și adie vântul. O să mă moleșesc.

B.? B. e un subiect bun. Având în vedere faptul că e parțial vinovat pentru aiureala mea, am putea considera că e un subiect demn de expus, explicat, descris. Dar având în vedere faptul că mintea mea e mai tot timpul acolo, cred că e de la sine înțeles că nu voi vorbi acum, din nou, pentru a mia oară, despre el. Deși aș vrea...foarte mult...HEI! Gata alt subiect REPEDE!

...

N-am. N-am idei, n-am răbdare să mă gândesc la idei, n-am chef, n-am, n-am, n-am. Mă predau. O să mă întind pe balcon la soare și o să caut nori cu forme ciudate. Am zis!

Every now and then

Am o întrebare pentru tine…Tu îmi simți vreodată lipsa? Iar când spun asta nu mă refer la dorul de trup, de ființa carnală din mine, ci la suflet. La persoana care se ascunde în spatele machiajului subtil, al părului aproape mereu ciufulit și al blugilor tăiați stângaci.

Mă refer la fata cu care îmi spuneai nu de mult că îți place să povestești pentru că o duce mintea și poate înțelege multe, la fata de care îmi spuneai că te-ai atașat destul de tare. O mai vezi în mine atunci când mă privești îndelung? O mai vrei lângă tine?

Te întreb toate astea pentru că încerc să te înțeleg...încerc să pricep cum cineva poate trece atât de subit de la profunzime la răzbunări puerile și o supărare atât de mare încât să nu-şi dea seama că răneşte un suflet de copil încarcerat în trup de femeie.

Te întreb pentru că astăzi am simțit că ți-a fost dor...până când m-ai pus la pământ cu ceea ce mi-ai spus. Așa că fac o ultimă încercare...și te întreb din nou. Tu îmi simți vreodată lipsa?

Iarna

De câteva zile mă simt un pic ciudat. Nu sunt sigură că pot să și explic, dar pot măcar să încerc de dragul artei. Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...cumva însă timpul mi se pare că trece mult mai greu decât o face de fapt. Cu toate astea, oricât de ciudat ar suna, simt miros de iarnă.

Vezi? Exact ce spuneam...ciudat. Mintea mi-e o învălmășeală de idei, sentimente, impulsuri contradictorii. Astenie de toamnă se numea oare? Da. Cred că da. Cu toate astea nu cred că o am. Totul e mult prea stupid și pueril ca să fie încadrat într-o dereglare.
Anul acesta nimic n-a fost ca în anii precedenți. Am fost mai fericită în câteva săptămâni decât am fost câțiva ani la rând puși laolaltă. Am fost și la polul opus, gata să omor pe oricine mi-ar mai fi stat în cale. M-am simțit împlinită, nebună, dorită, părăsită, uitată, văzută...Am încercat să fac mai mult, să fiu mai bună, m-am și lăsat repede păgubașă. Am făcut multe greșeli. Am și reparat multe altele.

Nu am apucat încă să văd frunzele cum își schimbă culoarea și cad. Nu am alergat dimineața în parc, respirând aerul rece, dar plăcut. Nu am profitat la maxim de ultimele raze de soare, de ultimele petale de lalea, de ultimele urme ale parfumului verii...am uitat cu totul de tot ceea ce mă înconjoară. După cum spuneam, n-a fost ca în anii precedenți.
Chiar dacă poate sună peste măsură de ciudat, nu îmi pare atât de rău pe cât mi-ar fi părut acum ceva vreme. Da, am uitat de tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu îmi pasă. Cumva, am uitat să mai trăiesc prin natură, să respir prin ea, să cresc și să mă schimb odată cu ea, și am învățat să fac toate astea de una singură. Și de asta sunt mândră.

Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...încă o foaie plină de contradicții, de nebunie și fericire, de certuri cu mine și cu ei, de împăcări...cu mine...cu ei...vine iarna. Și vine mai repede decât o simțiți voi. De unde știu? Pur și simplu simt. Simt cum totul e pe cale să se schimbe radical și definitiv. Eh, poate nu definitiv. Cel puțin pentru moment...

Vei pleca?

Mă gândesc întruna la zâmbetul pe care mi-l oferi atunci când te aprinzi și la scânteile din ochii tăi. De fiecare dată, mii și mii de fiori reci, dar plăcuți îmi străbat întregul corp. Acestea sunt momentele în care chiar și tu printre sărutări îmi recunoști că nu e nevoie de cuvinte și mă oprești din a mai vorbi de fiecare dată când încerc să îți spun și numai un cuvânt.

Nu pleca...îmi spui dintre cearceafuri și trupu-ți înfierbântat mă trage înapoi în pat. Chiar și atunci când ești departe, acele două cuvinte îmi răsună înnebunitoare în minte. Poate sunt nebună și poate nu mă înțelegi, dar dacă aș putea auzi pentru restul vieții nu pleca de un infinit de ori, aș fi pe deplin fericită; poate chiar mai fericită decât dacă te-aș auzi spunându-mi te iubesc.

Aș vrea să-mi poți spune că nu mă vei mai lăsa singură nici măcar pentru o secundă. Însă știu că nu e posibil pentru că inevitabil drumurile noastre se vor despărți și e în regulă, înțeleg. Poate de-asta ne potrivim. Tu ești sufletul meu acum și în fiecare zi din acest moment înainte, până când pur și simplu se va termina.

Iar atunci...atunci îmi voi aminti de zâmbetul tău, de fiori, de fum și scântei.

http://www.youtube.com/watch?v=qKgPPB1dhD0&feature=related

De ce?

De ce ne e întotdeauna atât de frică să iubim? Și de ce trebuie să fie atât de greu?

Mă simt ca o copilă pusă în fața lumii cu un compas și o sticlă cu un mesaj de ajutor în ea. Să dau drumul sticlei pe mare în speranța că cineva undeva o va descoperi și va porni în căutarea mea? Să găsesc drumul potrivit de una singură? Să mă las pradă eșecului și să renunț la a mai încerca?

Mi-e greu să iau o decizie...atât de greu încât aș putea cu ușurință să aleg ultima variantă, fără să mai stau vreun pic pe gânduri. Dar asta nu mi-ar aduce niciun beneficiu, nu-i așa? Cum aș mai putea eu oare să mă mai privesc dimineața în oglindă și să-mi spun Da, e bine, ai făcut mișcarea corectă sau Măcar ai încercat...dacă aș alege calea cea mai ușoară, drumul cel mai scurt dintre două puncte?

Îmi doresc să am curajul să-mi pun inima la bătaie din nou, pentru a mia oară, să iubesc așa cum știu că sunt capabilă și să ofer totul fără să cer nimic în schimb. Dar îmi doresc să mă și simt în siguranță; să știu că indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi rămâne iar singură. Vreau să pot spune te iubesc cu inima deschisă și rațiunea să fie de acord, vreau să fiu sigură și împlinită, vreau, vai, vreau atât de puțin și totuși atât de mult...

De ce? De ce ne e atât de frică mereu?

http://www.youtube.com/watch?v=OOE3nqaF5AI