Supravietuind

Nu se putea să fi fost atât de ușor pe cât credea ea atunci când a lăsat-o definitiv. Era conștientă de faptul că nu va fi totul ca înainte, că acea siguranță combinată paradoxal cu frica apăsătoare că ar putea rămâne singură în orice moment, vor dispărea și cumva le va simți lipsa. Totuși, n-ar fi crezut vreodată că ar fi chiar atât de greu.

Acum privea fantoma vremurilor trecute, incapabilă să mai verse vreo lacrimă. Conștientă de imposibilitatea retrăirii vreunuia din acele momente, nemaiavând de ce să se prindă cu toată ființa, începuse să se gândească serios să plece. Unde? Nici ea nu știa sigur și sincer nici măcar nu îi păsa, atâta timp cât nimeni nu ar fi cunoscut-o, atâta timp cât nimeni nu ar fi pus întrebări, atâta timp cât...nu ar fi existat...nimic.

Era furioasă, dezamăgită, supărată pe ea însăși, pe ei, pe el. A fost nevoie de o singură secundă pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei definitiv și iremediabil. Și acum, pentru prima dată în mult timp, TREBUIA să accepte lucrurile așa cum erau.

Dar, vai, cât era de greu...

Flightless Bird

Am încercat atâta timp să mă conving că totul e doar în mintea mea...că tu nu mă mai vrei, că scenariile nu sunt altceva decât născociri ale minții mele bolnave...că vei fi mereu etichetat ca cel pe care l-am lăsat să scape.

Și totuși, nu m-ai lăsat...m-ai prins din zborul care mă ducea în direcția opusă și mi-ai dat noi aripi. Te-am căutat apoi disperată cu privirea, cu siguranța că ai dispărut deja, însă tu erai tot acolo, zâmbind binevoitor.

Și totuși , m-ai surprins...mi-ai dat singurul răspuns pe care nu mă mai așteptam să îl primesc vreodată de la tine. Mi-ai luat mâinile într-ale tale iar în acel moment am știut că nu voi mai fi niciodată în cădere. Am știut sigur că orice s-ar întâmpla și oricât de tare te-aș împinge în contra vântului, tu vei fi acolo să mă protejezi, să mă susții, să mă iubești.

Și totuși, acum, aici, cred, sper că ești, pentru cel puțin un moment, al meu.

Revenire, regres, nebunie...

Se întâmplă iar...aștept și aștept și aștept , dar aștept în van. Privesc în jur și tot ce până adineaori fusese real, acum când știu că am avut dreptate, dispare treptat.

Odată cu florile, cerul, oamenii, odată chiar cu pământul de sub picioare, pleacă și tot ce reprezintă omul din mine, ființa, sufletul, entitatea. Simt cum un val de nebunie mă acaparează în timp ce mirosul, gustul, auzul, vederea mă lasă pe rând iar gândurile mi se învălmășesc în minte.

Îl văd pe El cel de atunci, înlocuit apoi de cel de acum. Cu fiecare amintire bună, un val de căldură mă acaparează odată cu o fericire incontrolabilă, psihotică. Fiecare amintire dureroasă mă duce însă la cealaltă extremă. Dureri aproape chirurgicale, respirație greoaie, dorința nebună de a-mi smulge inima din piept.

Trec de la mânie la fericire la tristețe la dorință. Pierd controlul și mi-e frică. Am știut că într-o zi toate astea se vor fi terminat cu adevărat, dar acum că am ajuns aici, nu vreau, nu pot să accept asta. Refuz! Refuz să accept faptul că am pierdut iar, că nu m-am schimbat deloc, ba chiar poate am dat în regres. Refuz să cred că poate exista cineva atât de indiferent, de crud, de mincinos și că din toate, pe mine m-a ales să mă distrugă.

Nu vreau să cred că a reușit...nu vreau...dar privirea care mă întâmpină atunci când mă privesc în oglindă îmi spune altceva...cred, nu, de fapt sunt sigură că înnebunesc...

Așteptându-te

Așteptarea e un laitmotiv al existenței mele. Aștept să mă suni, aștept să mă chemi iar la tine, aștept să faci o mișcare.

Adineaori m-ai lăsat în fața casei, mi-ai spus că o să ne revedem în curând și m-ai sărutat ușor și în grabă, ca o asigurare a faptului că vom fi împreună și mâine...și peste două zile, și peste două săptămâni...

Abia ai plecat și încă îți simt parfumul imprimat în bluza pe care acum nici o oră o strângeai în mâinile tremurânde, îți am privirea dulceagă, plină de dorință adânc înrădăcinată în minte, împreună cu vorbele pe care așteptam de atâta timp să le aud și care acum se repetă la infinit.

Sună-mă, scrie-mi, caută-mă. Spune-mi cât de mult îți lipsesc, cum nu m-ai mai lăsa să plec de-ai putea, cum patul mă așteaptă să mă întorc sub așternuturile de mătase, cât, ce, cum mi-ai face...

Așteptare...oh, cruntă așteptare...

Ce-a fost odată...

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată în mult timp am fost din nou destul de aproape încât să îi simt bătăile inimii. Mă rog, aproape. Mi-a fost teamă să mă apropii prea mult, așa că am încercat să fiu reticentă, rece, indiferentă. Se pare însă că nu a funcționat. Ochii și zâmbetul incontrolabil mi-au trădat dorința înăbușită, ascunsă demult undeva în străfundul inimii.

Mai mult decât atât, astăzi mi-a luat sufletul în mâini și s-a jucat cu el după bunul plac. L-a ațâțat la fel cum copiii agită focul, iar dorul de el, de noi, de sticks-uri cu mentă și filme, de zile petrecute în pat în camera luminată doar de soarele difuz, dorul ascuns și de mult uitat a revenit la suprafață. L-am simțit astăzi mai intens decât l-aș fi crezut vreodată posibil, suportabil.

Astăzi am stat câteva ore cu el...i-am simțit iar mâinile atingându-mi corpul pentru câteva secunde, am fost iar în același pat, sub același acoperiș, am fost, în ciuda distanței, aceiași doi tineri veșnic împreună, într-o atmosferă care nu cerea cuvinte, calmă, fericită, dulce.

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată am fost iar cea potrivită pentru el...pentru prima dată mintea și sufletul mi-au fost în același loc... .iar inima mi s-a întors din nou acolo unde îi este locul: la el. 

Tu. Eu. Noi.

Știu că ți-am spus că nu-mi pasă dacă sunt singura din viața ta sau nu. Dar uneori nu pot să nu mă gândesc la noi și la ce am putea fi. Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea ca într-o zi să putem fi mai mult decât două persoane care își dau frâu liber impulsurilor carnale, să putem fi nu tu și eu, ci noi doi, amândoi, împreună.

E chiar amuzant dacă stai puțin să te gândești. Amintește-ți cum a început totul. O simplă discuție ipotetică la o limonadă, o altă seară petrecută împreună încercând să negăm că atracția dintre noi există cu adevărat, un sărut lipsit de alte conotații în afară de cea a unei nevoi pur fizice.

Acum însă, și știu că si tu o simți, e ceva mai mult. Undeva pe drumul prieteniei nevinovate încununată de bariere ignorate, ne-am conectat la fel ca, oricât de ciudat ar suna, o larvă și coconul ei. Undeva acolo, pur și simplu, drumul pe care l-am urmat alături de tine a căpătat sens. Legătura noastră s-a metamorfozat într-o relație pe care nu am vrut sau poate nu am știut-o prețui.

Gândește-te puțin doar, atât îți cer...privește portretul din alt unghi. Admiră-l. Învată-l. Prețuiește-l. Apoi, dacă, și știu că așa va fi, vei ști că suntem mai mult decât doi trecători pe drumul plăcerilor carnale, caută-mă. Eu voi fi aici. Te voi aștepta.

http://www.youtube.com/watch?v=D9AFMVMl9qE

Rămâi

Îmi place cum mă aprinzi și numai printr-o privire. Ador faptulcă știi cum, când și unde să mă atingi. Iubesc modul în care îți treci mâinileprin părul meu și cum îmi vorbești. Te vreau ca o nebună lângă, pe, sub mine,te vreau acum, te-am vrut acum cinci minute, o să te vreau și mâine.

Vino. Apropie-te de mine. Sărută-mă.

10

Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care îți simt cel mai mult lipsa. Este ziua în care îmi permit în sfârșit, pentru câteva ore, să sufăr, să plâng, să mă gândesc intens numai la tine. Este ziua în care amintirile frumoase cu tine îmi năpădesc sufletul întristat și îmbătrânit înainte de vreme. Este ziua în care inevitabil mă transform într-o fantomă care plutește pierdută într-un univers pe care nu-l mai recunoaște. Este ziua în care mi-e cel mai frică să fiu singură, dar paradoxal simt o nevoie nebună de a împinge pe toată lumea din calea mea.
Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care, îți recunosc, te iubesc, mi-e dor de tine, te vreau înapoi!
De mâine însă, mă întorc în carapace, departe de sentimentele, dorințele, gândurile despre tine. De mâine, te reîntorci la a fi o simplă amintire...De mâine, din nou, nu te mai cunosc...

Idealități

Am încetat să mai cred în idealități. Am încetat să mai cred în poveștile cu broaște fermecate și prinții perfecți în care se transformă. Știu acum că o broască mică și insensibilă nu va ajunge niciodată centrul universului meu. Oricât de mult aș încerca să o fac să se transforme, ea persistă în indiferența-i caracteristică. Oricâtă iubire i-aș oferi, niciodată nu va fi îndeajuns...și cu atât mai puțin, nu voi primi vreodată cât ofer.

Iar dacă asta e realitatea, atunci de ce mai încerc? De ce continui să fac aceleași alegeri, de ce persist în speranța infantilă că una din o mie tot se va transforma în prinț? De ce chiar dacă știu mai bine de atât, fac mereu alegerea greșită pentru ca mai apoi să-mi dau cu pumnii în cap?

Ar trebui să plec...să o iau de la capăt. Da. Așa e cel mai bine. O să plec.  O să caut altceva, altundeva...N-o să mai simt. N-o să mai cred. N-o să mai aleg broscoi. O să trec pe lângă iubire ca pe lângă o buruiană otrăvitoare cu țepi lungi care te obligă să păstrezi distanța...

Mă gândeam nu de mult că...

Am aflat într-un final răspunsul la toate acele întrebări. Și mi-e teamă că acum mă blestem că am mai cerut o explicație.

Am aflat că atunci când iubești mult intervine frica. Frica de a iubi PREA mult, frica de a nu fi iubită destul, frica de a nu fi destul de bună, frica de a nu fi lăsată singură, în ploaie cu speranțele călcate în picioare.

Am aflat că tinzi să fugi înainte să se întâmple toate astea, că inima îți spune să te oprești dar picioarele ți-o iau deja cu mult înainte, că îl vei răni deși tot ce vroiai era să te protejezi pe tine însăți.

Am aflat că frica te împinge spre greșeli ireparabile, că îl vei pierde împingându-l mereu, că vei fugi și te vei întoarce...dar când te vei întoarce va fi prea târziu...când te vei întoarce sufletul îi va fi pustiit, amintirile vor fi dispărut, iubirea-i va fi secat.

Am aflat fericirea alături de el iar acum a dispărut.

Am aflat că uneori e mai bine să uiți, să accepți, să ierți...

Am aflat acum că nu vreau să mai fug, dar, am aflat, e prea târziu.

Atunci când

Ce faci atunci când respirația se accelerează, inima bateatât de tare încât se apropie înfricoșător de mult de limită, nu mai aiechilibru și simti cum fiecare celulă din corp funcționează la capacitatemaximă?

Ce faci atunci când fiecare gest, privire, atingere, parfumîți amintesc de el? Când te trezești pentru el, zâmbești pentru el, trăieștiPENTRU el? Când ți-e atât de dor încât îi desenezi obsesiv portretul în minte,până când te îndepărtezi cu totul de realitate?

Ce faci atunci când totul o ia razna, simți că înnebuneștiși privești din depărtare cum subconștientul pune stăpânire pe ființa tafragilă, însetată de atâta timp după afecțiune? Când ești conștientă că nu maipoți face nimic să-ți salvezi mintea de tirania sufletului?

Ce faci atunci când întreci limita?

Ce faci atunci când iubești PREA MULT?

What if

Dacă ai muri mâine...ce ai face astăzi? Ai încerca disperat să găsești o soluție la o problemă imposibil de rezolvat? Ți-ai pierde ultima zi de viață numărând minutele și secundele care par că trec tot mai repede pe lângă tine? Ți-ai contempla statutul de ființă imperfect construită, de ființă muritoare? Ți-ai scrie memoriile într-un caiet care peste câțiva ani va fi undeva într-o pivniță îndesat într-o cutie plină de praf?

Ai putea face toate astea. Ai putea să îți ratezi chiar și ultima zi făcând exact aceleași lucruri pe care fiecare dintre noi le face în fiecare moment al vieții. Ai putea face tot ceea ce ne determină să trăim cu convingerea că totul în viață e inutil, plictisitor, efemer.

Sau ai putea să încerci să trăiești. Oprește-te o secundă din alergat. Privește spre cer. Contemplează grandoarea cerului atunci când răsare soarele deasupra infinitului mării.

Venom running through my veins

They say the inability to accept loss is a form of insanity, it's probably true. But sometimes, it's the only way to stay alive.

Mă trezesc amețită și abia respirând și mă uit în jur. Tuburi cu lichide trecând prin ele, un aparat de monitorizare a inimii, două pungi de sânge...Privesc mai atent camera și observ un tablou enorm pe peretele din fața patului cu două persoane pe care simt că le cunosc de undeva, o vază cu lalele în geamul deschis prin care intră soarele, o seringă uriașă pe noptieră și, chiar lângă intrarea în cameră, o canapea cu o pătură și câteva perne.

Privirea mi se întoarce spre cei doi îndrăgostiți care îmi zâmbesc cu dragoste și cu milă în același timp. Încerc să mă ridic din pat să-i privesc mai îndeaproape...însă firele conectate la inimă și la aparat mă împiedică, așa că mă așez la loc, lacrimi fierbinți șiroindu-mi pe obrajii uscați și vineți.

Îi văd pe cei doi trăindu-și idila în fața ochilor mei, ca și cum aș vedea un film. Cum își fac planuri, cum el își declară iubirea care mai apoi se dovedește a fi fost falsă, cum o părăsește iar ea, nemaisuportând durerea provocată de pierderea lui în repetate rânduri, își smulge inima din piept...

Ușa se deschide brusc și mă trezește din visare. Tabloul acum reprezintă un câmp de luptă fotografiat după încheierea războiului, cu un singur supraviețuitor...mintea fetei care încearcă să se redreseze înainte să se piardă în carnagiul la care a asistat.

Îmi mut acum privirea spre persoana care a intrat în cameră și care acum mă privește cu doi ochi goi și umezi.

*Mi s-a spus că m-ai chemat...*

*Am nevoie de o ultimă doză de venin...apoi poți să pleci*

http://www.youtube.com/watch?v=qstpjtlYJNo

If only

Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.

Aș vrea să îți spun că mi-e dor de tine. Mereu. Mi-a fost dor ieri după ce ai plecat, mi-e dor azi, îmi va fi dor și mâine.

Aș vrea să știi că lumea are un sens atunci când ești cu mine. Mintea-mi străbate căi nebănuite, inima-mi tresare, mâinile-mi sunt tremurânde...

Aș vrea să mă crezi că te am mereu în minte. Dimineața când mă privesc în oglindă, seara înainte să sting luminile,iar noaptea-n vis ești din nou cu mine.

Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.

A year without rain

"Învinge durerea,

Râzi cât se poate,

Căci tot la zi ajunge

Și cea mai lungă noapte..."

William Shakespeare

Fiecare dimineață e ca cele în care mă trezeam cu un mesaj de la tine spunându-mi căt de mult ți-am lipsit. Până când realitatea mă lovește cu prostul obicei de a-mi reaminti că nu mai ești.

Fiecare zi petrecută fără tine mă face să mă simt ca și cum m-aș scufunda cu încă un milimetru în nisip mișcător. Aș vrea să mă scufund odată, să nu mai simt durerea, dar viața se încăpățânează să facă totul mai greu.

Așa că încerc să trăiesc cu ideea că nu se va termina prea curând, amintindu-mi fiecare moment fericit petrecut alături de tine. Încerc să zâmbesc atunci când povestea noastră se derulează încet în mintea mea, trăind fiecare moment, simțind fiecare atingere, fiecare sărut ca și cum s-ar întâmpla acum.

Vreau să te întorci. Să fim iar ca înainte. Să mă faci să mă simt cum nu m-a făcut nimeni să ma simt. Să mă faci să cred în tine și în noi, așa cum n-am mai făcut-o de mult. Să mă faci să iubesc fiecare secundă interminabilă din viața noastră.

Haide vino. Ia-mă de mână și șoptește-mi că mă vrei așa cum ai făcut-o de atâtea ori. Vino înapoi la mine și readu-mi lumina zilei. Fă-mă să simt din nou. Ia-mă cu toată ființa mea.

Vino. Readu-mă la viață. Iubește-mă.