They say the inability to accept loss is a form of insanity, it's probably true. But sometimes, it's the only way to stay alive.
Mă trezesc amețită și abia respirând și mă uit în jur. Tuburi cu lichide trecând prin ele, un aparat de monitorizare a inimii, două pungi de sânge...Privesc mai atent camera și observ un tablou enorm pe peretele din fața patului cu două persoane pe care simt că le cunosc de undeva, o vază cu lalele în geamul deschis prin care intră soarele, o seringă uriașă pe noptieră și, chiar lângă intrarea în cameră, o canapea cu o pătură și câteva perne.
Privirea mi se întoarce spre cei doi îndrăgostiți care îmi zâmbesc cu dragoste și cu milă în același timp. Încerc să mă ridic din pat să-i privesc mai îndeaproape...însă firele conectate la inimă și la aparat mă împiedică, așa că mă așez la loc, lacrimi fierbinți șiroindu-mi pe obrajii uscați și vineți.
Îi văd pe cei doi trăindu-și idila în fața ochilor mei, ca și cum aș vedea un film. Cum își fac planuri, cum el își declară iubirea care mai apoi se dovedește a fi fost falsă, cum o părăsește iar ea, nemaisuportând durerea provocată de pierderea lui în repetate rânduri, își smulge inima din piept...
Ușa se deschide brusc și mă trezește din visare. Tabloul acum reprezintă un câmp de luptă fotografiat după încheierea războiului, cu un singur supraviețuitor...mintea fetei care încearcă să se redreseze înainte să se piardă în carnagiul la care a asistat.
Îmi mut acum privirea spre persoana care a intrat în cameră și care acum mă privește cu doi ochi goi și umezi.
*Mi s-a spus că m-ai chemat...*
*Am nevoie de o ultimă doză de venin...apoi poți să pleci*
http://www.youtube.com/watch?v=qstpjtlYJNo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu