
Sunt liberă ca o pasăre ce se avântă spre înaltul cerului fără vreo ţintă sau un scop anume. Trăiesc, respir, visez, zbor, înot, plutesc. Străbat mări şi oceane cu inima şi mintea dornice de nou şi imprevizibil.



Stau în ploaie cu o foaie albă și-un stilou pe care l-am găsit prin geantă. Cu fiecare cuvânt șters de ploaie, un altul apare scrijelit în grabă. Toate se vor șterge într-un final și asta ar trebui să mă întristeze. Însă toate aceste cuvinte scrijelite pe o foaie în ploaie sau pe un șervețel șifonat și pătat de cafea sunt irelevante. Sunt cuvinte. Atât. Încerc să transpun sentimente, emoții, însă tot ce reușesc să scriu sunt grămezi de litere grupate în cuvinte fără noimă sau logică. La fel ca și în capul eu. Așa că le rescriu până când rămân pe foaie.
Cuvântul amintiri se șterge fără vreo tragere de inimă de pe foaia udă, gata să se rupă. Flori...iubire...cadou...mesaj, soare, fericire. E ca și cum ploaia ar încerca să șteargă cu o găleată de apă tot ceea ce îmi face viața demnă de trăit. Însă nu mă las și scriu înainte. Ciocolată, căpșuni, nisip, liliac, iasomie, muzică... privesc distrată cum fiecare cuvânt se scurge de pe foaie lăsând loc unui altul, ca și cum nici nu l-aș fi scris.
El. Ploaia încearcă să mi-l șteargă. Îl îngroș iar și iar și iar și...după numeroase încercări, ploaia cedează sub presiunea privirii mele amuzate și veseliei cu care o înfrunt și iese soarele. Pe foaia aproape uscată a rămas doar El și mi-e de ajuns, căci odată cu el toate acele cuvinte șterse de ploaie reîncep să mișune haotic în mintea mea, nescrise.
N-aş mai face greşeli. Aş spune mereu 'da' şi nu 'poate'. Aş fi răbdătoare. Nu aş mai pleca.







Mi-ai promis că dragostea ta va ajunge la mine într-un târziu, într-un fel sau altul. Așa că am așteptat câteva zile. Dar apoi zilele s-au transformat în săptămâni, luni, apoi ani. Te-am căutat în prima rază de soare dimineața și în ultima scânteiere înainte ca luna să își ia locul impunătoare pe cer. Te-am căutat apoi pe străzi pustii ce se aflau însă într-o agitație continuă, locuite fiind de fantasme ale trecutului. Asemenea mie, nu își găseau locul într-o lume cu mult prea mare pentru niște suflete chinuite de singurătate.
Unul din drumuri m-a dus pe cel mai înalt munte. Am trecut de ploi, vânt și chiar nori și am ajuns în vârf. Priveliștea ce mi se desfășura dinaintea ochilor era sublimă...aproape perfectă. Însă lipseai tu. Așa că am coborît și mi-am continuat drumul. Am străbătut continente, mări și oceane într-o suflare, dar totul a fost în zadar. Pierdusem de mult urma dragostei.
Dezolată și ajunsă o tenebră fără țintă sau vreun sens al direcției, m-am așezat pe malul mării și am privit spre larg, căutându-i capătul. Era singurul loc în care nu căutasem și singurul loc în care ar fi putut fi, bineînțeles! O scânteie de speranță mi-a îndreptat trupul obosit dar însetat după dragoste spre linia orizontului unde o sticlă transparentă ce purtase un mesaj pentru cine știe cât timp mă aștepta, certându-mă pentru că nu realizasem un lucru atât de ridicol mult mai devreme...
„ Oriunde ai fi în lume
Și oricât de greu ți-ar fi
Întoarce-te la singurul loc din lume
Unde sufletele noastre
Împreună mereu vor fi.”
