luni, 10 ianuarie 2011

Run


Aş fi vrut să te mai privesc odată înainte să plec. Aş mai fi vrut ca măcar odată buzele noastre să se atingă, să-ţi simt pentru încă o secundă întreaga fiinţă. Mi-ar fi ajuns pentru eternitate.

Însă mă grăbeam. Unde? Nici eu nu ştiu. Privesc dezamăgită imaginile trecutului iar şi iar, derulez filmul poveştii noastre de dragoste şi pun pauză cu o secundă înainte de momentul despărţirii.

Ar fi trebuit să spun “da” când m-ai întrebat dacă vreau să rămân şi nu “poate”. Ar fi trebuit să mă fi ţinut cu toate forţele de sentimentul pe care îl aveam când mă priveai cu ochi adânci şi plini de mister şi când îţi simţeam atingerea suavă şi plină de înţelesuri.

Aş fi o ingrată să spun că îndoiala şi ezitările ne-au îndepărtat. De ce să dau vina pe simple erori ale minţii când ştiu cu siguranţă că inima are o putere infinit mai mare de convingere?

Am fost proastă, da. Şi acum stau şi-aştept să vii, când ştiu că eu ar trebui să zbor spre tine în secunda asta. Mă uit însă în continuare pe geam şi cutreier cu mintea străzile ce duc spre gară, în speranţa că voi vedea măcar o urmă lăsată de tine.

Vreau doar o şansă să nu mă mai grăbesc… o şansă doar să spun “da” şi nu “poate”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu