marți, 2 iunie 2015

Cât de greu e...



Am avut şocul să realizez că lumea din jurul meu s-a schimbat. Eu însă am rămas la fel. Mi-am dat seama, pentru a mia oară, cât de diferiţi sunt cei din jur. Maturi, reci, trişti, ascultă melodii grave şi se gândesc doar la probleme. Eu, cu probleme sau fără, am rămas o visătoare, o copilă, încă scriu despre iubire şi frumuseţe, încă ascult aceleaşi melodii vechi dar care nu se demodează niciodată şi încă prefer să mă opresc în staţia de autobuz de lângă piaţă, să mă aşez pe bancă şi să privesc apusul...Ei îmi spun mie că sunt nebună. Dar mie îmi par ei toţi nişte nebuni, că pierd esenţa vieţii...simplitatea.



Deschid ochii şi mă trezesc pe o scenă goală. Sunt personajul principal. Piesa e pe sfârşite. Aud ropote de aplauze undeva din depărtare, dar nu văd pe nimeni în public. Fac o plecăciune şi o lacrimă cade pe podea. Mă şterg repede la ochi şi mă ridic. Aplauzele cresc în intensitate. Mai fac o plecăciune şi mai cade o lacrimă. Repet ritualul de câteva ori şi apoi mă îndepărtez de public în speranţa că se vor opri şi aplauzele. Ele însă persistă.


Schiţez un zâmbet. Aplauzele se opresc iar trandafirii dispar de pe scenă unul câte unul. Mai zâmbesc odată, cu mai multă viaţă şi trandafirii dispar de tot. Aplauzele s-au oprit. Rămân o secundă în întuneric şi aştept. Nu se mai aude nimic. Văd însă cum sala se umple de oameni. Îmi reîncep reprezentaţia timidă, dar cu multă pasiune. Pe măsură ce dansez, văd oamenii privindu-mă plictisiţi.


Mă împiedic şi mă prăbuşesc pe podeaua rece. Ropote de aplauze mă înconjoară şi observ stupefiată cum publicul este iar în umbră. Aud râsete cristaline şi trandafirii reapar pe scenă. Lacrimile îmi curg acum şiroaie şi nu pot cu niciun chip să le opresc. Nu înţeleg ce se întâmplă. Picioarele mă dor, sufletul mă arde, iar ei râd. Cred că ştiu ce le alimentează fericirea – nenorocirea.


Au uitat să se mai bucure de frumuseţe. Au uitat să mai aplaude perfecţiunea. Au uitat de viaţa simplă, sublimă. Au uitat de iubire. Se bucură doar de nefericire, praf, mizerie şi durere. În ce lume trăim...ce viaţă ducem...câtă frică, câtă durere, câte lacrimi irosite.

Cât de greu e să mai iubeşti sincer...
Cât de greu e să mai trăieşti simplu...
Cât de greu e să mai fii tu însuţi...
Cât de greu e să mai fii om...


Eh...măcar am ridicat lumea în picioare.