Cine ar fi crezut? Ea din toate celelalte. Ea să fie cea care avea onoarea să se supere pe el și apoi să îl ierte de fiecare dată. Ea să fie cea care îi săruta fruntea ca pe o icoană și cea care îi strângea mâinile masive în mânuțele care erau doar jumătate cât ale lui. Ea să fie cea care îl punea pe jar cu un poate, în timp ce zâmbea în interior știind că orice poate era de fapt un da.
Poate - partea a doua
Fetița noastră avusese parte de
câteva zile de coșmar – de fapt, avusese parte de câteva luni de năucitor și
obositor...poate. Iar toată această
perioadă a trecut pe lângă ea la fel cum un continent se îndepărtează de cel de
lângă el – cu încetinitorul.
Era tot acolo în cameră cu el. Însă
la răstimpuri îi dădea drumul la mână și își îndepărta privirea de el, cu riscul
să nu și-o mai îndrepte spre aceiași ochi. Cu toate acestea, mai lua câte o
pauză și îl privea fix în ochi, sigură, matură și decisă, îl lua de mână și îi
vorbea.
Vreau
să plec.
Nu pleca.
De ce?
Așa.
Hm...
Nu știu
de ce am trăit așa până acum, dar nu mă lăsa acum când pot să lupt.
De ce nu dăduse dovadă de acea
siguranță și înainte, se întreba și copila cu ochii mari și întunecați. Poate că
dacă ea ar fi plecat mai devreme, ar fi descoperit și el maturitatea mai din
timp. Sau poate nu. Oricum ar fi fost, ea nu putea să plece. Deși încercase de
nenumărate ori să fugă din camera aceea care i-a surprins în toate ipostazele
și a fost martora tăcută a tuturor gândurilor celor doi, nu putea. Pur și simplu
nu putea...
Ceaiul clocotea de ceva vreme
în ibricul de un roșu cărămiziu și ars pe margini, semn că cei doi uitaseră de
mult de el. Aveau probleme mai importante de rezolvat. Iar în timp ce ei
încercau să scape de un poate aici și
un poate acolo, timpul și tinerețea
fugeau de lângă ei. Zugrăveala de pe pereții camerei începuse să cadă, becul nu
se mai aprindea de mult, iar podeaua încremenise asemenea fetei, care oricât
își dorea să ia o decizie, era țintuită în loc.
Un bărbat și o femeie se țineau
acum de mână. Ea, frumoasă, demnă, avea riduri, el, îmbătrânit, dar cu aerul
unui cuceritor, avea fire albe. Ea era deja femeie – gata cu copila aceea de
care vorbeam acum ceva vreme – iar el, bărbat în adevăratul sens al cuvântului.
S-au privit surprinși parcă de superficialitatea trecerii timpului și au
filosofat o vreme pe această temă.
Într-un final însă, fata i-a
luat fața în mâini și l-a sărutat. Dulce, îndelung, în semn de adio...cu o
lacrimă prelingându-i-se pe obrazul subțire și rozaliu, a zâmbit și s-a
îndreptat spre ușa căzută de ceva vreme, cu pași mici și înceți, în speranța că
poate...
Stai.
Nu.
Te rog
stai.
Nu...
Te iubesc.
Și eu
te iubesc, dar nu mai stau.
Stai!
Te implor, stai! Stai...
*Poate că...poate că ar trebui
să îi dau o ultimă șansă* a fost gândul care a întors-o din drum și a
aruncat-o, de data aceasta cu precauție, înapoi în brațele lui tremurânde și
obosite de atâta luptă.
Te iubesc,
dar e ultima dată.
Știu.
*Poate că nu va mai fi nevoie
de încă o luptă* sufletul încerca să o asigure... iar dimineața i-a găsit
îmbrățișați și zâmbitori, cufundați în visele copilăriei, sub plapuma grea ce
îi transforma din nou în tineri și în praf de fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu