Every now and then

Am o întrebare pentru tine…Tu îmi simți vreodată lipsa? Iar când spun asta nu mă refer la dorul de trup, de ființa carnală din mine, ci la suflet. La persoana care se ascunde în spatele machiajului subtil, al părului aproape mereu ciufulit și al blugilor tăiați stângaci.

Mă refer la fata cu care îmi spuneai nu de mult că îți place să povestești pentru că o duce mintea și poate înțelege multe, la fata de care îmi spuneai că te-ai atașat destul de tare. O mai vezi în mine atunci când mă privești îndelung? O mai vrei lângă tine?

Te întreb toate astea pentru că încerc să te înțeleg...încerc să pricep cum cineva poate trece atât de subit de la profunzime la răzbunări puerile și o supărare atât de mare încât să nu-şi dea seama că răneşte un suflet de copil încarcerat în trup de femeie.

Te întreb pentru că astăzi am simțit că ți-a fost dor...până când m-ai pus la pământ cu ceea ce mi-ai spus. Așa că fac o ultimă încercare...și te întreb din nou. Tu îmi simți vreodată lipsa?

Iarna

De câteva zile mă simt un pic ciudat. Nu sunt sigură că pot să și explic, dar pot măcar să încerc de dragul artei. Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...cumva însă timpul mi se pare că trece mult mai greu decât o face de fapt. Cu toate astea, oricât de ciudat ar suna, simt miros de iarnă.

Vezi? Exact ce spuneam...ciudat. Mintea mi-e o învălmășeală de idei, sentimente, impulsuri contradictorii. Astenie de toamnă se numea oare? Da. Cred că da. Cu toate astea nu cred că o am. Totul e mult prea stupid și pueril ca să fie încadrat într-o dereglare.
Anul acesta nimic n-a fost ca în anii precedenți. Am fost mai fericită în câteva săptămâni decât am fost câțiva ani la rând puși laolaltă. Am fost și la polul opus, gata să omor pe oricine mi-ar mai fi stat în cale. M-am simțit împlinită, nebună, dorită, părăsită, uitată, văzută...Am încercat să fac mai mult, să fiu mai bună, m-am și lăsat repede păgubașă. Am făcut multe greșeli. Am și reparat multe altele.

Nu am apucat încă să văd frunzele cum își schimbă culoarea și cad. Nu am alergat dimineața în parc, respirând aerul rece, dar plăcut. Nu am profitat la maxim de ultimele raze de soare, de ultimele petale de lalea, de ultimele urme ale parfumului verii...am uitat cu totul de tot ceea ce mă înconjoară. După cum spuneam, n-a fost ca în anii precedenți.
Chiar dacă poate sună peste măsură de ciudat, nu îmi pare atât de rău pe cât mi-ar fi părut acum ceva vreme. Da, am uitat de tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu îmi pasă. Cumva, am uitat să mai trăiesc prin natură, să respir prin ea, să cresc și să mă schimb odată cu ea, și am învățat să fac toate astea de una singură. Și de asta sunt mândră.

Mai sunt câteva zile și voi schimba încă o foaie a calendarului...încă o foaie plină de contradicții, de nebunie și fericire, de certuri cu mine și cu ei, de împăcări...cu mine...cu ei...vine iarna. Și vine mai repede decât o simțiți voi. De unde știu? Pur și simplu simt. Simt cum totul e pe cale să se schimbe radical și definitiv. Eh, poate nu definitiv. Cel puțin pentru moment...

Vei pleca?

Mă gândesc întruna la zâmbetul pe care mi-l oferi atunci când te aprinzi și la scânteile din ochii tăi. De fiecare dată, mii și mii de fiori reci, dar plăcuți îmi străbat întregul corp. Acestea sunt momentele în care chiar și tu printre sărutări îmi recunoști că nu e nevoie de cuvinte și mă oprești din a mai vorbi de fiecare dată când încerc să îți spun și numai un cuvânt.

Nu pleca...îmi spui dintre cearceafuri și trupu-ți înfierbântat mă trage înapoi în pat. Chiar și atunci când ești departe, acele două cuvinte îmi răsună înnebunitoare în minte. Poate sunt nebună și poate nu mă înțelegi, dar dacă aș putea auzi pentru restul vieții nu pleca de un infinit de ori, aș fi pe deplin fericită; poate chiar mai fericită decât dacă te-aș auzi spunându-mi te iubesc.

Aș vrea să-mi poți spune că nu mă vei mai lăsa singură nici măcar pentru o secundă. Însă știu că nu e posibil pentru că inevitabil drumurile noastre se vor despărți și e în regulă, înțeleg. Poate de-asta ne potrivim. Tu ești sufletul meu acum și în fiecare zi din acest moment înainte, până când pur și simplu se va termina.

Iar atunci...atunci îmi voi aminti de zâmbetul tău, de fiori, de fum și scântei.

http://www.youtube.com/watch?v=qKgPPB1dhD0&feature=related

De ce?

De ce ne e întotdeauna atât de frică să iubim? Și de ce trebuie să fie atât de greu?

Mă simt ca o copilă pusă în fața lumii cu un compas și o sticlă cu un mesaj de ajutor în ea. Să dau drumul sticlei pe mare în speranța că cineva undeva o va descoperi și va porni în căutarea mea? Să găsesc drumul potrivit de una singură? Să mă las pradă eșecului și să renunț la a mai încerca?

Mi-e greu să iau o decizie...atât de greu încât aș putea cu ușurință să aleg ultima variantă, fără să mai stau vreun pic pe gânduri. Dar asta nu mi-ar aduce niciun beneficiu, nu-i așa? Cum aș mai putea eu oare să mă mai privesc dimineața în oglindă și să-mi spun Da, e bine, ai făcut mișcarea corectă sau Măcar ai încercat...dacă aș alege calea cea mai ușoară, drumul cel mai scurt dintre două puncte?

Îmi doresc să am curajul să-mi pun inima la bătaie din nou, pentru a mia oară, să iubesc așa cum știu că sunt capabilă și să ofer totul fără să cer nimic în schimb. Dar îmi doresc să mă și simt în siguranță; să știu că indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi rămâne iar singură. Vreau să pot spune te iubesc cu inima deschisă și rațiunea să fie de acord, vreau să fiu sigură și împlinită, vreau, vai, vreau atât de puțin și totuși atât de mult...

De ce? De ce ne e atât de frică mereu?

http://www.youtube.com/watch?v=OOE3nqaF5AI

Dimineată de septembrie

Multă vreme m-am ascuns în spatele unor scuze penibile, aruncând vina pentru lucrurile urâte din viața mea asupra oricui în afară de adevăratul vinovat- eu. Am greșit mult; știu asta acum. Mai știu și că deși acum mă aflu pe fundul mării, voi putea ieși la suprafață de una singură. Bine poate că nu știu asta cu siguranță...dar pot măcar să sper că va fi așa. Pentru că în fond și la urma urmei, dacă nu ar mai exista nici măcar speranța, pentru ce altceva am mai trăi?

E soare afară și deși e răcoare și natura se stinge încet, știu că ăsta e momentul meu; momentul în care în sfârșit reintru în scenă. Umilă dar curajoasă voi crește din nou, voi învăța să merg, să cred, să sper...Poate nu voi ști mereu ce să fac, pe cine să mă bazez, poate voi face greșeli, poate chiar aceleași greșeli, poate voi cădea de o mie de ori, dar un lucru e sigur. Mă voi ridica singură. Voi zâmbi ștergându-mă stângace de praf și voi face încă un pas înainte...

Trebuie să cred în toate astea și o s-o fac pentru că nu mai vreau să fug. Oricât de greu ar fi totul, oricât de disperată, deznădăjduită aș fi, trebuie să cred că voi reuși mereu să pun toate piesele la loc. Nu voi fi întotdeauna fericită, nu voi atinge apogeul cu fiecare încercare, dar știu că măcar odată, o singură dată, voi avea îndeajuns avânt încât să ajung într-o secundă de pe fundul mării până sus, sus de tot, la soare.

E septembrie iar...și e răcoare, dar e bine. Eu sunt bine. Totul va fi bine.

A fost odată

A fost odată o fetiță superbă. Părul ei lung se unduia precum valurile mării în bătaia lină a brizei iar în ochii negri și strălucitori, nepătați de urât și grotesc, puteai privi întregul univers. Cu mănuțele-i firave avea puterea de a transpune pe oricine și orice într-o lume a perfecțiunii absolute.

În acea lume nu existau minciuni sau ură. Nu existau răutatea, suferința ori invidia. Exista doar ea, frumusețea sublimă învăluită în parfum de liliac și iasomie, atât de calmă, de liniștitoare...era asemenea unei melodii cântate într-un duet de pian și vioară, notele răsunând atât de firesc, de parcă ar fi fost natura însăși cea care dădea frâu liber spiritului creator.

Timpul însă a trecut prea repede pentru biata fetiță, iar lumea-i perfectă s-a schimbat inevitabil odată cu ea. Încetul cu încetul vioara s-a dezacordat iar clapele pianului s-au înțepenit. Melodia e acum mai degrabă un urlet în noapte, estompat de grandoarea vieții în sine. Liliacul și iasomia s-au uscat, iar parfumul s-a ascuns în spatele mirosului de brad și bătrânețe.

Ochii fetei, încercănați și obosiți, îți par poate acum pierduți, șterși, urâți...universul ce răsărea odată maiestuos din privirea ei va străluci însă din nou la o privire mai atentă a celor ce vor cu adevărat să-l vadă. Căci frumusețea, vitalitatea, energia vor fi mereu luate de vânt, dar speranța, visurile, dorința, fetița aceea cu părul bălai și mănuțe firave, ei bine, ea va fi acolo. Atunci. Acum. Mereu, acolo.

Supravietuind

Nu se putea să fi fost atât de ușor pe cât credea ea atunci când a lăsat-o definitiv. Era conștientă de faptul că nu va fi totul ca înainte, că acea siguranță combinată paradoxal cu frica apăsătoare că ar putea rămâne singură în orice moment, vor dispărea și cumva le va simți lipsa. Totuși, n-ar fi crezut vreodată că ar fi chiar atât de greu.

Acum privea fantoma vremurilor trecute, incapabilă să mai verse vreo lacrimă. Conștientă de imposibilitatea retrăirii vreunuia din acele momente, nemaiavând de ce să se prindă cu toată ființa, începuse să se gândească serios să plece. Unde? Nici ea nu știa sigur și sincer nici măcar nu îi păsa, atâta timp cât nimeni nu ar fi cunoscut-o, atâta timp cât nimeni nu ar fi pus întrebări, atâta timp cât...nu ar fi existat...nimic.

Era furioasă, dezamăgită, supărată pe ea însăși, pe ei, pe el. A fost nevoie de o singură secundă pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei definitiv și iremediabil. Și acum, pentru prima dată în mult timp, TREBUIA să accepte lucrurile așa cum erau.

Dar, vai, cât era de greu...

Flightless Bird

Am încercat atâta timp să mă conving că totul e doar în mintea mea...că tu nu mă mai vrei, că scenariile nu sunt altceva decât născociri ale minții mele bolnave...că vei fi mereu etichetat ca cel pe care l-am lăsat să scape.

Și totuși, nu m-ai lăsat...m-ai prins din zborul care mă ducea în direcția opusă și mi-ai dat noi aripi. Te-am căutat apoi disperată cu privirea, cu siguranța că ai dispărut deja, însă tu erai tot acolo, zâmbind binevoitor.

Și totuși , m-ai surprins...mi-ai dat singurul răspuns pe care nu mă mai așteptam să îl primesc vreodată de la tine. Mi-ai luat mâinile într-ale tale iar în acel moment am știut că nu voi mai fi niciodată în cădere. Am știut sigur că orice s-ar întâmpla și oricât de tare te-aș împinge în contra vântului, tu vei fi acolo să mă protejezi, să mă susții, să mă iubești.

Și totuși, acum, aici, cred, sper că ești, pentru cel puțin un moment, al meu.

Revenire, regres, nebunie...

Se întâmplă iar...aștept și aștept și aștept , dar aștept în van. Privesc în jur și tot ce până adineaori fusese real, acum când știu că am avut dreptate, dispare treptat.

Odată cu florile, cerul, oamenii, odată chiar cu pământul de sub picioare, pleacă și tot ce reprezintă omul din mine, ființa, sufletul, entitatea. Simt cum un val de nebunie mă acaparează în timp ce mirosul, gustul, auzul, vederea mă lasă pe rând iar gândurile mi se învălmășesc în minte.

Îl văd pe El cel de atunci, înlocuit apoi de cel de acum. Cu fiecare amintire bună, un val de căldură mă acaparează odată cu o fericire incontrolabilă, psihotică. Fiecare amintire dureroasă mă duce însă la cealaltă extremă. Dureri aproape chirurgicale, respirație greoaie, dorința nebună de a-mi smulge inima din piept.

Trec de la mânie la fericire la tristețe la dorință. Pierd controlul și mi-e frică. Am știut că într-o zi toate astea se vor fi terminat cu adevărat, dar acum că am ajuns aici, nu vreau, nu pot să accept asta. Refuz! Refuz să accept faptul că am pierdut iar, că nu m-am schimbat deloc, ba chiar poate am dat în regres. Refuz să cred că poate exista cineva atât de indiferent, de crud, de mincinos și că din toate, pe mine m-a ales să mă distrugă.

Nu vreau să cred că a reușit...nu vreau...dar privirea care mă întâmpină atunci când mă privesc în oglindă îmi spune altceva...cred, nu, de fapt sunt sigură că înnebunesc...

Așteptându-te

Așteptarea e un laitmotiv al existenței mele. Aștept să mă suni, aștept să mă chemi iar la tine, aștept să faci o mișcare.

Adineaori m-ai lăsat în fața casei, mi-ai spus că o să ne revedem în curând și m-ai sărutat ușor și în grabă, ca o asigurare a faptului că vom fi împreună și mâine...și peste două zile, și peste două săptămâni...

Abia ai plecat și încă îți simt parfumul imprimat în bluza pe care acum nici o oră o strângeai în mâinile tremurânde, îți am privirea dulceagă, plină de dorință adânc înrădăcinată în minte, împreună cu vorbele pe care așteptam de atâta timp să le aud și care acum se repetă la infinit.

Sună-mă, scrie-mi, caută-mă. Spune-mi cât de mult îți lipsesc, cum nu m-ai mai lăsa să plec de-ai putea, cum patul mă așteaptă să mă întorc sub așternuturile de mătase, cât, ce, cum mi-ai face...

Așteptare...oh, cruntă așteptare...

Ce-a fost odată...

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată în mult timp am fost din nou destul de aproape încât să îi simt bătăile inimii. Mă rog, aproape. Mi-a fost teamă să mă apropii prea mult, așa că am încercat să fiu reticentă, rece, indiferentă. Se pare însă că nu a funcționat. Ochii și zâmbetul incontrolabil mi-au trădat dorința înăbușită, ascunsă demult undeva în străfundul inimii.

Mai mult decât atât, astăzi mi-a luat sufletul în mâini și s-a jucat cu el după bunul plac. L-a ațâțat la fel cum copiii agită focul, iar dorul de el, de noi, de sticks-uri cu mentă și filme, de zile petrecute în pat în camera luminată doar de soarele difuz, dorul ascuns și de mult uitat a revenit la suprafață. L-am simțit astăzi mai intens decât l-aș fi crezut vreodată posibil, suportabil.

Astăzi am stat câteva ore cu el...i-am simțit iar mâinile atingându-mi corpul pentru câteva secunde, am fost iar în același pat, sub același acoperiș, am fost, în ciuda distanței, aceiași doi tineri veșnic împreună, într-o atmosferă care nu cerea cuvinte, calmă, fericită, dulce.

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată am fost iar cea potrivită pentru el...pentru prima dată mintea și sufletul mi-au fost în același loc... .iar inima mi s-a întors din nou acolo unde îi este locul: la el. 

Tu. Eu. Noi.

Știu că ți-am spus că nu-mi pasă dacă sunt singura din viața ta sau nu. Dar uneori nu pot să nu mă gândesc la noi și la ce am putea fi. Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea ca într-o zi să putem fi mai mult decât două persoane care își dau frâu liber impulsurilor carnale, să putem fi nu tu și eu, ci noi doi, amândoi, împreună.

E chiar amuzant dacă stai puțin să te gândești. Amintește-ți cum a început totul. O simplă discuție ipotetică la o limonadă, o altă seară petrecută împreună încercând să negăm că atracția dintre noi există cu adevărat, un sărut lipsit de alte conotații în afară de cea a unei nevoi pur fizice.

Acum însă, și știu că si tu o simți, e ceva mai mult. Undeva pe drumul prieteniei nevinovate încununată de bariere ignorate, ne-am conectat la fel ca, oricât de ciudat ar suna, o larvă și coconul ei. Undeva acolo, pur și simplu, drumul pe care l-am urmat alături de tine a căpătat sens. Legătura noastră s-a metamorfozat într-o relație pe care nu am vrut sau poate nu am știut-o prețui.

Gândește-te puțin doar, atât îți cer...privește portretul din alt unghi. Admiră-l. Învată-l. Prețuiește-l. Apoi, dacă, și știu că așa va fi, vei ști că suntem mai mult decât doi trecători pe drumul plăcerilor carnale, caută-mă. Eu voi fi aici. Te voi aștepta.

http://www.youtube.com/watch?v=D9AFMVMl9qE

Rămâi

Îmi place cum mă aprinzi și numai printr-o privire. Ador faptulcă știi cum, când și unde să mă atingi. Iubesc modul în care îți treci mâinileprin părul meu și cum îmi vorbești. Te vreau ca o nebună lângă, pe, sub mine,te vreau acum, te-am vrut acum cinci minute, o să te vreau și mâine.

Vino. Apropie-te de mine. Sărută-mă.

10

Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care îți simt cel mai mult lipsa. Este ziua în care îmi permit în sfârșit, pentru câteva ore, să sufăr, să plâng, să mă gândesc intens numai la tine. Este ziua în care amintirile frumoase cu tine îmi năpădesc sufletul întristat și îmbătrânit înainte de vreme. Este ziua în care inevitabil mă transform într-o fantomă care plutește pierdută într-un univers pe care nu-l mai recunoaște. Este ziua în care mi-e cel mai frică să fiu singură, dar paradoxal simt o nevoie nebună de a împinge pe toată lumea din calea mea.
Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care, îți recunosc, te iubesc, mi-e dor de tine, te vreau înapoi!
De mâine însă, mă întorc în carapace, departe de sentimentele, dorințele, gândurile despre tine. De mâine, te reîntorci la a fi o simplă amintire...De mâine, din nou, nu te mai cunosc...

Idealități

Am încetat să mai cred în idealități. Am încetat să mai cred în poveștile cu broaște fermecate și prinții perfecți în care se transformă. Știu acum că o broască mică și insensibilă nu va ajunge niciodată centrul universului meu. Oricât de mult aș încerca să o fac să se transforme, ea persistă în indiferența-i caracteristică. Oricâtă iubire i-aș oferi, niciodată nu va fi îndeajuns...și cu atât mai puțin, nu voi primi vreodată cât ofer.

Iar dacă asta e realitatea, atunci de ce mai încerc? De ce continui să fac aceleași alegeri, de ce persist în speranța infantilă că una din o mie tot se va transforma în prinț? De ce chiar dacă știu mai bine de atât, fac mereu alegerea greșită pentru ca mai apoi să-mi dau cu pumnii în cap?

Ar trebui să plec...să o iau de la capăt. Da. Așa e cel mai bine. O să plec.  O să caut altceva, altundeva...N-o să mai simt. N-o să mai cred. N-o să mai aleg broscoi. O să trec pe lângă iubire ca pe lângă o buruiană otrăvitoare cu țepi lungi care te obligă să păstrezi distanța...