Mă gândesc întruna la zâmbetul pe care mi-l oferi atunci când te aprinzi și la scânteile din ochii tăi. De fiecare dată, mii și mii de fiori reci, dar plăcuți îmi străbat întregul corp. Acestea sunt momentele în care chiar și tu printre sărutări îmi recunoști că nu e nevoie de cuvinte și mă oprești din a mai vorbi de fiecare dată când încerc să îți spun și numai un cuvânt.
Nu pleca...îmi spui dintre cearceafuri și trupu-ți înfierbântat mă trage înapoi în pat. Chiar și atunci când ești departe, acele două cuvinte îmi răsună înnebunitoare în minte. Poate sunt nebună și poate nu mă înțelegi, dar dacă aș putea auzi pentru restul vieții nu pleca de un infinit de ori, aș fi pe deplin fericită; poate chiar mai fericită decât dacă te-aș auzi spunându-mi te iubesc.
Aș vrea să-mi poți spune că nu mă vei mai lăsa singură nici măcar pentru o secundă. Însă știu că nu e posibil pentru că inevitabil drumurile noastre se vor despărți și e în regulă, înțeleg. Poate de-asta ne potrivim. Tu ești sufletul meu acum și în fiecare zi din acest moment înainte, până când pur și simplu se va termina.
Iar atunci...atunci îmi voi aminti de zâmbetul tău, de fiori, de fum și scântei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu