De ce ne e întotdeauna atât de frică să iubim? Și de ce trebuie să fie atât de greu?
Mă simt ca o copilă pusă în fața lumii cu un compas și o sticlă cu un mesaj de ajutor în ea. Să dau drumul sticlei pe mare în speranța că cineva undeva o va descoperi și va porni în căutarea mea? Să găsesc drumul potrivit de una singură? Să mă las pradă eșecului și să renunț la a mai încerca?
Mi-e greu să iau o decizie...atât de greu încât aș putea cu ușurință să aleg ultima variantă, fără să mai stau vreun pic pe gânduri. Dar asta nu mi-ar aduce niciun beneficiu, nu-i așa? Cum aș mai putea eu oare să mă mai privesc dimineața în oglindă și să-mi spun Da, e bine, ai făcut mișcarea corectă sau Măcar ai încercat...dacă aș alege calea cea mai ușoară, drumul cel mai scurt dintre două puncte?
Îmi doresc să am curajul să-mi pun inima la bătaie din nou, pentru a mia oară, să iubesc așa cum știu că sunt capabilă și să ofer totul fără să cer nimic în schimb. Dar îmi doresc să mă și simt în siguranță; să știu că indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi rămâne iar singură. Vreau să pot spune te iubesc cu inima deschisă și rațiunea să fie de acord, vreau să fiu sigură și împlinită, vreau, vai, vreau atât de puțin și totuși atât de mult...
De ce? De ce ne e atât de frică mereu?
Ne este frica pentru ca nu suntem siguri de persoana din fata noastra. Nu stim daca e capabila sa primeasca un val de sentimente si sa le transforme in aburi fierbinti...daca e pregatita acea persoana sa respire la unison cu noi..daca va intelege modul in care noi putem sa iubim...daca si iar daca .
RăspundețiȘtergereTu ai scapat de frica aceea?
RăspundețiȘtergere