Se întâmplă iar...aștept și aștept și aștept , dar aștept în van. Privesc în jur și tot ce până adineaori fusese real, acum când știu că am avut dreptate, dispare treptat.
Odată cu florile, cerul, oamenii, odată chiar cu pământul de sub picioare, pleacă și tot ce reprezintă omul din mine, ființa, sufletul, entitatea. Simt cum un val de nebunie mă acaparează în timp ce mirosul, gustul, auzul, vederea mă lasă pe rând iar gândurile mi se învălmășesc în minte.
Îl văd pe El cel de atunci, înlocuit apoi de cel de acum. Cu fiecare amintire bună, un val de căldură mă acaparează odată cu o fericire incontrolabilă, psihotică. Fiecare amintire dureroasă mă duce însă la cealaltă extremă. Dureri aproape chirurgicale, respirație greoaie, dorința nebună de a-mi smulge inima din piept.
Trec de la mânie la fericire la tristețe la dorință. Pierd controlul și mi-e frică. Am știut că într-o zi toate astea se vor fi terminat cu adevărat, dar acum că am ajuns aici, nu vreau, nu pot să accept asta. Refuz! Refuz să accept faptul că am pierdut iar, că nu m-am schimbat deloc, ba chiar poate am dat în regres. Refuz să cred că poate exista cineva atât de indiferent, de crud, de mincinos și că din toate, pe mine m-a ales să mă distrugă.
Nu vreau să cred că a reușit...nu vreau...dar privirea care mă întâmpină atunci când mă privesc în oglindă îmi spune altceva...cred, nu, de fapt sunt sigură că înnebunesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu