Mă gândesc întruna la zâmbetul pe care mi-l oferi atunci când te aprinzi și la scânteile din ochii tăi. De fiecare dată, mii și mii de fiori reci, dar plăcuți îmi străbat întregul corp. Acestea sunt momentele în care chiar și tu printre sărutări îmi recunoști că nu e nevoie de cuvinte și mă oprești din a mai vorbi de fiecare dată când încerc să îți spun și numai un cuvânt.
Nu pleca...îmi spui dintre cearceafuri și trupu-ți înfierbântat mă trage înapoi în pat. Chiar și atunci când ești departe, acele două cuvinte îmi răsună înnebunitoare în minte. Poate sunt nebună și poate nu mă înțelegi, dar dacă aș putea auzi pentru restul vieții nu pleca de un infinit de ori, aș fi pe deplin fericită; poate chiar mai fericită decât dacă te-aș auzi spunându-mi te iubesc.
Aș vrea să-mi poți spune că nu mă vei mai lăsa singură nici măcar pentru o secundă. Însă știu că nu e posibil pentru că inevitabil drumurile noastre se vor despărți și e în regulă, înțeleg. Poate de-asta ne potrivim. Tu ești sufletul meu acum și în fiecare zi din acest moment înainte, până când pur și simplu se va termina.
Iar atunci...atunci îmi voi aminti de zâmbetul tău, de fiori, de fum și scântei.
De ce ne e întotdeauna atât de frică să iubim? Și de ce trebuie să fie atât de greu?
Mă simt ca o copilă pusă în fața lumii cu un compas și o sticlă cu un mesaj de ajutor în ea. Să dau drumul sticlei pe mare în speranța că cineva undeva o va descoperi și va porni în căutarea mea? Să găsesc drumul potrivit de una singură? Să mă las pradă eșecului și să renunț la a mai încerca?
Mi-e greu să iau o decizie...atât de greu încât aș putea cu ușurință să aleg ultima variantă, fără să mai stau vreun pic pe gânduri. Dar asta nu mi-ar aduce niciun beneficiu, nu-i așa? Cum aș mai putea eu oare să mă mai privesc dimineața în oglindă și să-mi spun Da, e bine, ai făcut mișcarea corectă sau Măcar ai încercat...dacă aș alege calea cea mai ușoară, drumul cel mai scurt dintre două puncte?
Îmi doresc să am curajul să-mi pun inima la bătaie din nou, pentru a mia oară, să iubesc așa cum știu că sunt capabilă și să ofer totul fără să cer nimic în schimb. Dar îmi doresc să mă și simt în siguranță; să știu că indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi rămâne iar singură. Vreau să pot spune te iubesc cu inima deschisă și rațiunea să fie de acord, vreau să fiu sigură și împlinită, vreau, vai, vreau atât de puțin și totuși atât de mult...
De ce? De ce ne e atât de frică mereu?
Multă vreme m-am ascuns în spatele unor scuze penibile, aruncând vina pentru lucrurile urâte din viața mea asupra oricui în afară de adevăratul vinovat- eu. Am greșit mult; știu asta acum. Mai știu și că deși acum mă aflu pe fundul mării, voi putea ieși la suprafață de una singură. Bine poate că nu știu asta cu siguranță...dar pot măcar să sper că va fi așa. Pentru că în fond și la urma urmei, dacă nu ar mai exista nici măcar speranța, pentru ce altceva am mai trăi?
E soare afară și deși e răcoare și natura se stinge încet, știu că ăsta e momentul meu; momentul în care în sfârșit reintru în scenă. Umilă dar curajoasă voi crește din nou, voi învăța să merg, să cred, să sper...Poate nu voi ști mereu ce să fac, pe cine să mă bazez, poate voi face greșeli, poate chiar aceleași greșeli, poate voi cădea de o mie de ori, dar un lucru e sigur. Mă voi ridica singură. Voi zâmbi ștergându-mă stângace de praf și voi face încă un pas înainte...
Trebuie să cred în toate astea și o s-o fac pentru că nu mai vreau să fug. Oricât de greu ar fi totul, oricât de disperată, deznădăjduită aș fi, trebuie să cred că voi reuși mereu să pun toate piesele la loc. Nu voi fi întotdeauna fericită, nu voi atinge apogeul cu fiecare încercare, dar știu că măcar odată, o singură dată, voi avea îndeajuns avânt încât să ajung într-o secundă de pe fundul mării până sus, sus de tot, la soare.
E septembrie iar...și e răcoare, dar e bine. Eu sunt bine. Totul va fi bine.
În acea lume nu existau minciuni sau ură. Nu existau răutatea, suferința ori invidia. Exista doar ea, frumusețea sublimă învăluită în parfum de liliac și iasomie, atât de calmă, de liniștitoare...era asemenea unei melodii cântate într-un duet de pian și vioară, notele răsunând atât de firesc, de parcă ar fi fost natura însăși cea care dădea frâu liber spiritului creator.
Timpul însă a trecut prea repede pentru biata fetiță, iar lumea-i perfectă s-a schimbat inevitabil odată cu ea. Încetul cu încetul vioara s-a dezacordat iar clapele pianului s-au înțepenit. Melodia e acum mai degrabă un urlet în noapte, estompat de grandoarea vieții în sine. Liliacul și iasomia s-au uscat, iar parfumul s-a ascuns în spatele mirosului de brad și bătrânețe.
Ochii fetei, încercănați și obosiți, îți par poate acum pierduți, șterși, urâți...universul ce răsărea odată maiestuos din privirea ei va străluci însă din nou la o privire mai atentă a celor ce vor cu adevărat să-l vadă. Căci frumusețea, vitalitatea, energia vor fi mereu luate de vânt, dar speranța, visurile, dorința, fetița aceea cu părul bălai și mănuțe firave, ei bine, ea va fi acolo. Atunci. Acum. Mereu, acolo.
