Fericire

"Take that rage, put it on a page
Take the page to the stage
Blow the roof off the place"

O scenă goală. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană în public – eu.

Îmi imaginez o balerină mișcându-se lin ca o adiere de vânt. Privește trufașă spre public, certându-mă parcă pentru că nu dețin secretul fericirii și al absolutului la fel ca ea.

Picioarele o trădează. Cade. O lacrimă fierbinte i se prelinge pe obrazul rușinat.

Într-o secundă ajung la ea și încerc să o ridic disperată. Vreau să continue să danseze pentru că e singurul mod prin care pot măcar să încerc să învăț despre fericire și absolut.

Refuză. Nu mai vrea să se ridice. Îmi spune că a fost prea sus, că a vrut prea mult.

Cum? Nu înțeleg. A cunoscut fericirea absolută. Cum se poate să ajungă prea sus? Cum se poate să fi vrut prea mult? O întreb confuză dacă nu acesta este scopul vieții – să fii cât poți de fericit și chiar mai fericit de atât.

Închide ochii și își întoarce privirea spre cortină. Plânge. Îmi ia mâinile într-ale ei. Îmi vorbește.

Fii cât poți de fericită și numai atât. Încalcă reguli și râzi în timp ce o faci. Strică și nu încerca să repari ce ai stricat, ci învață. Aleargă mereu spre cineva și niciodată de cineva. Nu observa ceva, ci ia parte la acel ceva. Nu calcula. Fii impulsivă. Cântă. Citește. Iubește. Mănâncă. Gândește. Acționează. Trăiește!

Nu mai vreau să aud. Dar nici nu pot ignora ce aud. Rând pe rând, cuvinte revelatorii mă schimbă. Încep să înțeleg. Încep să învăț.

Nimeni în public. Semiîntuneric. Liniște. O singură persoană pe scenă – eu.

Dansez pe ritmuri impuse numai de mine. Mă împiedic de propriile picioare, cad și mă ridic, mă mișc haotic, zbor. Desenez pe scena vieții în culori vii, trag linii curbe, fac labirinturi în care mă pierd. Trăiesc așa cum știu, nu cum îmi este dictat.

Scena capătă culoare. Viața-mi ia turnuri neașteptate. Minutele trec. Orele trec. Zilele trec.

Sunt fericită. Cât pot de fericită și numai atât.

http://www.youtube.com/watch?v=wG9ZtIPsBQw&feature=related