10

Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care îți simt cel mai mult lipsa. Este ziua în care îmi permit în sfârșit, pentru câteva ore, să sufăr, să plâng, să mă gândesc intens numai la tine. Este ziua în care amintirile frumoase cu tine îmi năpădesc sufletul întristat și îmbătrânit înainte de vreme. Este ziua în care inevitabil mă transform într-o fantomă care plutește pierdută într-un univers pe care nu-l mai recunoaște. Este ziua în care mi-e cel mai frică să fiu singură, dar paradoxal simt o nevoie nebună de a împinge pe toată lumea din calea mea.
Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care, îți recunosc, te iubesc, mi-e dor de tine, te vreau înapoi!
De mâine însă, mă întorc în carapace, departe de sentimentele, dorințele, gândurile despre tine. De mâine, te reîntorci la a fi o simplă amintire...De mâine, din nou, nu te mai cunosc...

Idealități

Am încetat să mai cred în idealități. Am încetat să mai cred în poveștile cu broaște fermecate și prinții perfecți în care se transformă. Știu acum că o broască mică și insensibilă nu va ajunge niciodată centrul universului meu. Oricât de mult aș încerca să o fac să se transforme, ea persistă în indiferența-i caracteristică. Oricâtă iubire i-aș oferi, niciodată nu va fi îndeajuns...și cu atât mai puțin, nu voi primi vreodată cât ofer.

Iar dacă asta e realitatea, atunci de ce mai încerc? De ce continui să fac aceleași alegeri, de ce persist în speranța infantilă că una din o mie tot se va transforma în prinț? De ce chiar dacă știu mai bine de atât, fac mereu alegerea greșită pentru ca mai apoi să-mi dau cu pumnii în cap?

Ar trebui să plec...să o iau de la capăt. Da. Așa e cel mai bine. O să plec.  O să caut altceva, altundeva...N-o să mai simt. N-o să mai cred. N-o să mai aleg broscoi. O să trec pe lângă iubire ca pe lângă o buruiană otrăvitoare cu țepi lungi care te obligă să păstrezi distanța...

Mă gândeam nu de mult că...

Am aflat într-un final răspunsul la toate acele întrebări. Și mi-e teamă că acum mă blestem că am mai cerut o explicație.

Am aflat că atunci când iubești mult intervine frica. Frica de a iubi PREA mult, frica de a nu fi iubită destul, frica de a nu fi destul de bună, frica de a nu fi lăsată singură, în ploaie cu speranțele călcate în picioare.

Am aflat că tinzi să fugi înainte să se întâmple toate astea, că inima îți spune să te oprești dar picioarele ți-o iau deja cu mult înainte, că îl vei răni deși tot ce vroiai era să te protejezi pe tine însăți.

Am aflat că frica te împinge spre greșeli ireparabile, că îl vei pierde împingându-l mereu, că vei fugi și te vei întoarce...dar când te vei întoarce va fi prea târziu...când te vei întoarce sufletul îi va fi pustiit, amintirile vor fi dispărut, iubirea-i va fi secat.

Am aflat fericirea alături de el iar acum a dispărut.

Am aflat că uneori e mai bine să uiți, să accepți, să ierți...

Am aflat acum că nu vreau să mai fug, dar, am aflat, e prea târziu.

Atunci când

Ce faci atunci când respirația se accelerează, inima bateatât de tare încât se apropie înfricoșător de mult de limită, nu mai aiechilibru și simti cum fiecare celulă din corp funcționează la capacitatemaximă?

Ce faci atunci când fiecare gest, privire, atingere, parfumîți amintesc de el? Când te trezești pentru el, zâmbești pentru el, trăieștiPENTRU el? Când ți-e atât de dor încât îi desenezi obsesiv portretul în minte,până când te îndepărtezi cu totul de realitate?

Ce faci atunci când totul o ia razna, simți că înnebuneștiși privești din depărtare cum subconștientul pune stăpânire pe ființa tafragilă, însetată de atâta timp după afecțiune? Când ești conștientă că nu maipoți face nimic să-ți salvezi mintea de tirania sufletului?

Ce faci atunci când întreci limita?

Ce faci atunci când iubești PREA MULT?

What if

Dacă ai muri mâine...ce ai face astăzi? Ai încerca disperat să găsești o soluție la o problemă imposibil de rezolvat? Ți-ai pierde ultima zi de viață numărând minutele și secundele care par că trec tot mai repede pe lângă tine? Ți-ai contempla statutul de ființă imperfect construită, de ființă muritoare? Ți-ai scrie memoriile într-un caiet care peste câțiva ani va fi undeva într-o pivniță îndesat într-o cutie plină de praf?

Ai putea face toate astea. Ai putea să îți ratezi chiar și ultima zi făcând exact aceleași lucruri pe care fiecare dintre noi le face în fiecare moment al vieții. Ai putea face tot ceea ce ne determină să trăim cu convingerea că totul în viață e inutil, plictisitor, efemer.

Sau ai putea să încerci să trăiești. Oprește-te o secundă din alergat. Privește spre cer. Contemplează grandoarea cerului atunci când răsare soarele deasupra infinitului mării.

Venom running through my veins

They say the inability to accept loss is a form of insanity, it's probably true. But sometimes, it's the only way to stay alive.

Mă trezesc amețită și abia respirând și mă uit în jur. Tuburi cu lichide trecând prin ele, un aparat de monitorizare a inimii, două pungi de sânge...Privesc mai atent camera și observ un tablou enorm pe peretele din fața patului cu două persoane pe care simt că le cunosc de undeva, o vază cu lalele în geamul deschis prin care intră soarele, o seringă uriașă pe noptieră și, chiar lângă intrarea în cameră, o canapea cu o pătură și câteva perne.

Privirea mi se întoarce spre cei doi îndrăgostiți care îmi zâmbesc cu dragoste și cu milă în același timp. Încerc să mă ridic din pat să-i privesc mai îndeaproape...însă firele conectate la inimă și la aparat mă împiedică, așa că mă așez la loc, lacrimi fierbinți șiroindu-mi pe obrajii uscați și vineți.

Îi văd pe cei doi trăindu-și idila în fața ochilor mei, ca și cum aș vedea un film. Cum își fac planuri, cum el își declară iubirea care mai apoi se dovedește a fi fost falsă, cum o părăsește iar ea, nemaisuportând durerea provocată de pierderea lui în repetate rânduri, își smulge inima din piept...

Ușa se deschide brusc și mă trezește din visare. Tabloul acum reprezintă un câmp de luptă fotografiat după încheierea războiului, cu un singur supraviețuitor...mintea fetei care încearcă să se redreseze înainte să se piardă în carnagiul la care a asistat.

Îmi mut acum privirea spre persoana care a intrat în cameră și care acum mă privește cu doi ochi goi și umezi.

*Mi s-a spus că m-ai chemat...*

*Am nevoie de o ultimă doză de venin...apoi poți să pleci*

http://www.youtube.com/watch?v=qstpjtlYJNo

If only

Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.

Aș vrea să îți spun că mi-e dor de tine. Mereu. Mi-a fost dor ieri după ce ai plecat, mi-e dor azi, îmi va fi dor și mâine.

Aș vrea să știi că lumea are un sens atunci când ești cu mine. Mintea-mi străbate căi nebănuite, inima-mi tresare, mâinile-mi sunt tremurânde...

Aș vrea să mă crezi că te am mereu în minte. Dimineața când mă privesc în oglindă, seara înainte să sting luminile,iar noaptea-n vis ești din nou cu mine.

Aș vrea...aș vrea să-ți pot scrie.

A year without rain

"Învinge durerea,

Râzi cât se poate,

Căci tot la zi ajunge

Și cea mai lungă noapte..."

William Shakespeare

Fiecare dimineață e ca cele în care mă trezeam cu un mesaj de la tine spunându-mi căt de mult ți-am lipsit. Până când realitatea mă lovește cu prostul obicei de a-mi reaminti că nu mai ești.

Fiecare zi petrecută fără tine mă face să mă simt ca și cum m-aș scufunda cu încă un milimetru în nisip mișcător. Aș vrea să mă scufund odată, să nu mai simt durerea, dar viața se încăpățânează să facă totul mai greu.

Așa că încerc să trăiesc cu ideea că nu se va termina prea curând, amintindu-mi fiecare moment fericit petrecut alături de tine. Încerc să zâmbesc atunci când povestea noastră se derulează încet în mintea mea, trăind fiecare moment, simțind fiecare atingere, fiecare sărut ca și cum s-ar întâmpla acum.

Vreau să te întorci. Să fim iar ca înainte. Să mă faci să mă simt cum nu m-a făcut nimeni să ma simt. Să mă faci să cred în tine și în noi, așa cum n-am mai făcut-o de mult. Să mă faci să iubesc fiecare secundă interminabilă din viața noastră.

Haide vino. Ia-mă de mână și șoptește-mi că mă vrei așa cum ai făcut-o de atâtea ori. Vino înapoi la mine și readu-mi lumina zilei. Fă-mă să simt din nou. Ia-mă cu toată ființa mea.

Vino. Readu-mă la viață. Iubește-mă.

Dragoste și ciocolată

"Și totuși există iubire

Și totuși există blestem

Dau lumii, dau lumii de știre

Iubesc, am curaj și mă tem"

Adrian Paunescu

Către ea
Spune-mi ce le-a lipsit tuturor bărbaților pe care i-ai părăsit. De ce cu toate că îmi spui că niciodată n-ai iubit, scrii despre un sentiment pe care nu l-ai trăit? De ce fugi mereu în căutarea a ceea ce ai fi putut avea deja înmiit? Ce crezi că vei găsi?

Către el
Ai simțit vreodată cum plămânii îți rămân fără aer și refuză să cedeze încercărilor tale disperate de a-i readuce la normal? Ai simțit cum cu fiecare pas pe care îl faci mai departe de ființa aceea fragedă care depinde de tine, inima te lasă și ea?
M-ai întrebat odată de mult ce le-a lipsit tuturor bărbaților pe care i-am părăsit.
M-ai întrebat odată de mult de ce scriu despre un sentiment pe care nu l-am trăit.
M-ai întrebat odată de mult ce cred că voi găsi.
Acum știu ce, de ce, cât, dacă...mai ești aici ca să-ți răspund? Crezi că poți să mă mai asculți?
Vrei să știi ce le-a lipsit? Zâmbetul, privirea, masajul, ciocolata, florile, ciondăneala, atracția...le-au lipsit imperfecțiunea și complexitatea firii. Le-au lipsit pasiunea și dăruirea. Le-au lipsit imposibilitatea de a minți și de a înșela. Ai lipsit tu.
Vrei să știi de ce scriu despre iubire? Pentru că am simțit-o. Sau cel puțin, am ajuns pe atât de aproape pe cât se poate ajunge de acest sentiment. Scriu pentru că e modul meu de a mă complace într-o existență bazată pe povesti de dragoste. Scriu pentru că vreau ca toate astea să aibă într-o zi un final fericit. Cu tine.

Spune-mi te rog că ai rămas fără aer atunci când ai fugit. Pentru că vrei să știi ce cred că voi găsi? Pe cel pe care l-am lăsat să scape.

Pe tine.

Holding on

Mă simt captivă într-o lume care nu mă acceptă, dar cu toate astea mă ține după gratii. Ea este copila obraznică și răsfățată, iar eu sunt ursulețul pe care il face bucăți doar pentru că i se pare amuzant. Cu o mână ruptă și puful dinăuntru împrăștiat pe pat, încerc să mă ridic, să mă redresez și să fug, dar e greu. Cu fiecare pas pe care îl fac mai aproape de marginea patului, copila se enervează mai tare și mă trage cu o forță crescândă înapoi. Mă revolt, urlu, mă zbat, o implor chiar să înceteze. Lumea însă are alte planuri pentru mine. Așadar, cu o privire diabolică și un zâmbet satisfăcut, îmi scoate năsturașul roșu care-mi ține locul inimii și îl aruncă la gunoi.

Într-un final, obosită după atâta joacă, fetița adoarme, lăsându-mă într-un colț întunecat al camerei unde încet, încet, printre lacrimi și icnete de durere, îmi cos fiecare părticică a corpului la loc, lăsând la urmă năsturelul, nefiind sigură dacă îl mai vreau înapoi. Poate e mai bine fără sentimente. Poate dacă nu mă mai vede suferind o să se plictisească. Poate dacă n-o să-mi mai pese, o să mă lase în pace...

Vise

Te-am visat azi-noapte.

Mă priveai insistent din celălalt colț al camerei, zâmbetul tău plin de dor chemându-mă parcă înapoi la tine, conștient însă de imposibilitatea relației noastre.

M-am apropiat ezitantă și dornică totodată de sentimentele pe care le trăiam odată lângă tine. Cu fiecare pas, amintirile ținute sub cheie undeva într-un colțișor al minții evadau una câte una.Picioarele îmi tremurau, inima-mi stătea să explodeze, corpul îmi ardea de dorință...
Nu vroiam perfecțiune, pentru că asta mi-am dorit și ultima dată și uite unde am ajuns. Te vroiam doar pe tine, cu toată ființa, în ciuda greșelilor și certurilor care vin alături de fericirea adevărată.Erai doar tu acolo, lângă ușă, fără secrete sau vreo mască idilică, așteptându-mă plin de speranța unui nou început.

Apoi, realitatea incontestabilă m-a lovit cu bruschețea-i caracteristică. M-am trezit și totul a revenit la normal. Afară era încă întuneric. Am încercat să adorm la loc, însă rănile sângerânde îmi provocau dureri prea mari pentru a mă mai putea reîntoarce în universul perfect creat de mintea mea bolnavă.

Am încercat să te sun...însă curând am înțeles că nimic nu va mai fi la fel cum era odată. „Nu-i nimic”mi-am spus, aprinzându-mi o țigară. „Măcar visele nu mă vor părăsi niciodată pentru o altă fată”.

I'll make you believe

Viața e un joc de noroc. Pe măsură ce trece timpul, tot mai multe cărți se întorc cu fața. În funcție de ce vezi, poți alege să mergi mai departe, sau poți alege să renunți. Odată întoarsă, o carte nu poate fi schimbată sau pusă din nou cu fața în jos. Așa că tot ce ne rămâne e să credem în cineva care ne va ghida prin întuneric spre fiecare carte câștigătoare.
Să spunem de dragul conversației că îmi placi. Ar fi în regulă? Da? Bine, atunci..
Să spunem, din nou, ipotetic vorbind, că te iubesc. Ai fugi de lângă mine? Nu?
Dar dacă ți-aș spune că vreau să îmi petrec întreaga viață cu tine?
Ai fi dispus să te obișnuiești cu asta? Da...? Ești sigur? Cât de sigur? În regulă...
Să punem problema altfel atunci, încă vorbind ipotetic, bineînțeles.M-ai putea considera vreodată acea cineva care te va face să crezi? Acea cineva care nu îți va da niciodată drumul la mână, care nu te va lăsa să alegi să renunți și datorită căreia acea opțiune nici măcar nu va mai intra în calcul? Acea cineva pe care vei ajunge să o iubești atât de tare încât ți-ai da și aerul din plămâni pentru ca ea să trăiască, oricât de ciudată și amețită ar fi?
De dragul conversației...vei alege să te expui, să lași garda jos, să mă lași să te ghidez? Ai încredere, va fi bine. Cu fiecare carte întoarsă, vom fi cu un pas mai aproape ...

http://www.youtube.com/watch?v=I6cdPeYJh0s&ob=av2e

Intuition

Aștept.
Vrei să dai impresia că nu-ți pasă, că știi foarte bine ce vrei și că nu sunt eu aia.
Aștept.
Îmi întorci spatele cu un aer de superioritate.
Aștept.
Te uiți în gol, tragi relaxat din țigară, apoi te uiți în jur nepăsător.
Aștept.
Aștept să faci odată ce ne dorim amândoi. Te văd cum mă privești cu coada ochiului din depărtare, cum îți înfrânezi cu greu dorința de a te întoarce cu totul spre mine și cum de multe ori pierzi șirul discuțiilor. Știu că atunci când te uiți în gol te gândești la mine și că atunci când cântărești împrejurimile cu privirea, de fapt mă cauți. Știu asta pentru că suntem sclavii aceluiași joc.
Alergăm după o prejudecată. Un stereotip. Un mit. O legendă. Alergăm după un trofeu. Nu știm ce e, sau ce vom face cu el, dar îl vrem.
Eu mi-am urmat intuiția și-am renunțat. Acum tot ce mi-a rămas e să aștept.
Aștept să cedezi odată pentru că eu am încetat să mai joc încă de la primul nivel. Te vreau înapoi și te vreau acum. Lasă prostiile, lasă tot și ia-mă pe mine. Îți promit, n-o sa mai ai nevoie de-un trofeu.
Aștept. Aștept. Aștept.

Heartbeat

Mă strângi în brațe cu putere. Îți trag fiecare respirație adânc în piept ca fumul de țigară și o țin puțin înainte să-i dau drumul. Nu am pierdut niciuna, așa cum nu pierd nici măcar o bătaie a inimii tale. O simt cum îți pompează sângele în corp și cum, atunci când îmi plimb mâna pe pieptul tău, bătăile se accentuează. Încearcă să țină locul bătăilor inimii mele care cedează sub presiunea ochilor tăi care nu mă slăbesc niciun moment.

Patul e nefăcut de câteva zile, perdelele sunt trase. Încă mă strângi constant și ușor la piept, iar mâna stângă nu s-a mișcat o secundă de pe coapsa mea. De fiecare dată când încerc să-ți vorbesc, mă oprești. Îți lipești buzele de ale mele și le presezi pentru câteva secunde, până când încetez să mai încerc să vorbesc, inima îmi pompează sânge spre obrajii tot mai rozalii, iar melodia noastră îmi înlocuiește gândurile pe rând.

Cu cât te am de mai multe ori, cu atât te vreau mai mult și mai mult și mai mult...vreau să-mi cedeze inima, să nu-mi simt mâinile, picioarele, vreau să te simt numai pe tine, vreau să nu-mi dai drumul, să nu-mi vorbești, să mă oprești când mintea îmi fuge în altă parte. Te vreau aici, în mine, de dimineață până seara, o veșnicie.

http://www.youtube.com/watch?v=NVk4vENObiI&ob=av3e

Just a kiss

O rază de soare intră printre perdelele pe care aseară credeam că le-am tras cum trebuie. Îmi intră în ochi și mă deranjează. Vreau să plece de unde a venit așa că pun mâna pe oglinda căzută de pe noptieră , o așez în dreptul razei și mă întorc pe partea cealaltă. Într-un final însă, cedez sentimentului de vină care încearcă să mă cuprindă de la o vreme și care nu mă mai lasă să dorm. E ca și cum o voce pițigăiată mi-ar spune într-una *L-ai făcut să plece, iar apoi n-ai făcut nimic să-l aduci înapoi. Și acum îți permiți să trăiești ca și cum totul ar fi ok? *
Cred că am avut măcar dreptul de a încerca să merg mai departe cu fruntea sus, cu gândul că am făcut totul ca la carte și că a fost vina lui că a plecat, chiar dacă undeva pe drum știu că și eu am fost vinovată. Acum că am rămas fără opțiuni și că în sfârșit nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să înfrunt realitatea, mă ridic din patul răvășit de la atâta zăcut, trag perdelele și mă îmbăiez în lumină și căldură.
Afară e iarnă. Totul e atât de alb încât abia mă pot uita pe geamul înalt cât peretele. Îl deschid și simt cum un val rece ca gheața mă îmbujorează dintr-o dată. Mă simt ca un boboc de mac ce reînvie într-o lume adormită și aproape complet părăsită și mă simt bine. Un fior de curiozitate mă străbate. Vreau să știu tot ce s-a întâmplat cât am dormit, tot ce se întâmplă acum, tot ce se va întâmpla odată ce voi ieși din casă. Vreau să știu dacă a plecat de tot sau încă hoinărește pe aici pe undeva, dacă mă așteaptă să-mi revin sau a plecat spre altcineva, dacă mai trăiește sau...
Îmi fac o cafea cu scorțișoară din care iau o picătură pe care o țin pe limbă cât de mult pot pentru a o savura, apoi îmi aprind o țigară și las primul fum să îmi părăsească pieptul pentru ceea ce pare a fi o eternitate. Încerc să prelungesc ceea ce ar putea constitui o scurtă perioadă de luciditate, o frenezie temporară, un flux de adrenalină. Pentru prima dată în mult timp mă simt vie. Așa că ies grăbită din casă, mă urc în mașină și mă îndrept spre casa lui.
Pe drum totul e alb și pustiu, dar soarele reflectat în zăpadă face ca totul să pară atât de vesel, jucăuș, adevărat. Casa lui nu s-a schimbat deloc...cobor rapid din mașină, alerg spre ușa de la intrare, sun la sonerie cu respirația tăiată și aștept...iar cele 30 de secunde pe care le petrec pe pragul casei lui, par mai lungi decât cele câteva ore pierdute plimbându-mă prin casă.
Când într-un final se deschide ușa iar privirea lui se luminează și brațele i se deschid spre mine, inima îmi stă cu adevărat în loc. Pentru prima dată sunt cu adevărat moartă pentru câteva secunde, și cu toate astea mă simt mai vie decât am fost vreodată...
Să nu-mi mai dai drumul niciodată...oricât de rea și încăpățânată aș fi...să nu mă mai lași niciodată să trăiesc singură fiindcă am să mor trăind fără tine.

http://www.youtube.com/watch?v=-jeKz8GHg8o&feature=autoplay&list=PL1F85B10A81B7D1E1&lf=plpp_video&playnext=15