Just a kiss

O rază de soare intră printre perdelele pe care aseară credeam că le-am tras cum trebuie. Îmi intră în ochi și mă deranjează. Vreau să plece de unde a venit așa că pun mâna pe oglinda căzută de pe noptieră , o așez în dreptul razei și mă întorc pe partea cealaltă. Într-un final însă, cedez sentimentului de vină care încearcă să mă cuprindă de la o vreme și care nu mă mai lasă să dorm. E ca și cum o voce pițigăiată mi-ar spune într-una *L-ai făcut să plece, iar apoi n-ai făcut nimic să-l aduci înapoi. Și acum îți permiți să trăiești ca și cum totul ar fi ok? *
Cred că am avut măcar dreptul de a încerca să merg mai departe cu fruntea sus, cu gândul că am făcut totul ca la carte și că a fost vina lui că a plecat, chiar dacă undeva pe drum știu că și eu am fost vinovată. Acum că am rămas fără opțiuni și că în sfârșit nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să înfrunt realitatea, mă ridic din patul răvășit de la atâta zăcut, trag perdelele și mă îmbăiez în lumină și căldură.
Afară e iarnă. Totul e atât de alb încât abia mă pot uita pe geamul înalt cât peretele. Îl deschid și simt cum un val rece ca gheața mă îmbujorează dintr-o dată. Mă simt ca un boboc de mac ce reînvie într-o lume adormită și aproape complet părăsită și mă simt bine. Un fior de curiozitate mă străbate. Vreau să știu tot ce s-a întâmplat cât am dormit, tot ce se întâmplă acum, tot ce se va întâmpla odată ce voi ieși din casă. Vreau să știu dacă a plecat de tot sau încă hoinărește pe aici pe undeva, dacă mă așteaptă să-mi revin sau a plecat spre altcineva, dacă mai trăiește sau...
Îmi fac o cafea cu scorțișoară din care iau o picătură pe care o țin pe limbă cât de mult pot pentru a o savura, apoi îmi aprind o țigară și las primul fum să îmi părăsească pieptul pentru ceea ce pare a fi o eternitate. Încerc să prelungesc ceea ce ar putea constitui o scurtă perioadă de luciditate, o frenezie temporară, un flux de adrenalină. Pentru prima dată în mult timp mă simt vie. Așa că ies grăbită din casă, mă urc în mașină și mă îndrept spre casa lui.
Pe drum totul e alb și pustiu, dar soarele reflectat în zăpadă face ca totul să pară atât de vesel, jucăuș, adevărat. Casa lui nu s-a schimbat deloc...cobor rapid din mașină, alerg spre ușa de la intrare, sun la sonerie cu respirația tăiată și aștept...iar cele 30 de secunde pe care le petrec pe pragul casei lui, par mai lungi decât cele câteva ore pierdute plimbându-mă prin casă.
Când într-un final se deschide ușa iar privirea lui se luminează și brațele i se deschid spre mine, inima îmi stă cu adevărat în loc. Pentru prima dată sunt cu adevărat moartă pentru câteva secunde, și cu toate astea mă simt mai vie decât am fost vreodată...
Să nu-mi mai dai drumul niciodată...oricât de rea și încăpățânată aș fi...să nu mă mai lași niciodată să trăiesc singură fiindcă am să mor trăind fără tine.

http://www.youtube.com/watch?v=-jeKz8GHg8o&feature=autoplay&list=PL1F85B10A81B7D1E1&lf=plpp_video&playnext=15