Mă simt captivă într-o lume care nu mă acceptă, dar cu toate astea mă ține după gratii. Ea este copila obraznică și răsfățată, iar eu sunt ursulețul pe care il face bucăți doar pentru că i se pare amuzant. Cu o mână ruptă și puful dinăuntru împrăștiat pe pat, încerc să mă ridic, să mă redresez și să fug, dar e greu. Cu fiecare pas pe care îl fac mai aproape de marginea patului, copila se enervează mai tare și mă trage cu o forță crescândă înapoi. Mă revolt, urlu, mă zbat, o implor chiar să înceteze. Lumea însă are alte planuri pentru mine. Așadar, cu o privire diabolică și un zâmbet satisfăcut, îmi scoate năsturașul roșu care-mi ține locul inimii și îl aruncă la gunoi.
Într-un final, obosită după atâta joacă, fetița adoarme, lăsându-mă într-un colț întunecat al camerei unde încet, încet, printre lacrimi și icnete de durere, îmi cos fiecare părticică a corpului la loc, lăsând la urmă năsturelul, nefiind sigură dacă îl mai vreau înapoi. Poate e mai bine fără sentimente. Poate dacă nu mă mai vede suferind o să se plictisească. Poate dacă n-o să-mi mai pese, o să mă lase în pace...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu