
Just so you know, I'm coming after you, honey;)>:)
Un val stingher îmi atinge uşor vârfurile degetelor şi simt cum mă cheamă la el. Fără să mai zăbovesc vreo secundă, mă avânt spre necunoscut asemenea unui pirat care, cu fruntea sus îşi conduce vasul spre pieire. Mă las pradă îmbrăţişării pătimaşe a mării cu braţele deschise şi ochii închişi, aşteptându-mi moartea. Ceva mă trage încet în jos şi lumina orbitoare a lumii de deasupra dispare treptat.
Cu fiecare secundă care trece, mă deconectez tot mai mult de simţuri şi, în curând, de tot ceea fără de care până acum câteva minute nu aş fi putut trăi.
Deschid ochii. Negru. Neant. Întuneric. Linişte. E tot ceea ce văd, simt şi vreau. Nu mi-e frică. În fond, de ce mi-ar fi? Mă agăţ de acest univers de singurătate cu întreaga-mi fiinţă şi mă rog să nu trebuiască să renunţ la asta vreodată.
Secunde, minute, ore, zile trec iar calmul adâncurilor veşnic întunecate ma cuprinde.
Din când în când, un căpitan coboară împreună cu nava sa, încercând cu disperare să iasă înapoi la suprafaţă, însă îşi găseşte curând liniştea, iar strigătele-i după ajutor se pierd în marele nimic ce ne înconjoară.
Închid din nou ochii şi ascult marea cum îmi cântă. Nu te opri, te rog. Continuă. Cântă-mi despre tine. Cântă-mi despre calm şi întuneric.
Valul însă mă trage înapoi la suprafaţă. De această dată corpul mi-e spumă şi lumina mă călăuzeşte. Simt marea, şi marea mă simte pe mine. Suntem una şi aceeaşi, pentru totdeauna, în armonia întunericului care odată a fost TOT.
Un puf de un alb iernatic se opreşte deasupra mea, astupând soarele şi mă priveşte plictisit.
„Ce-i cu tine iar, copilă?”
Îi povestesc pe îndelete o pagină la întâmplare îngropată în monotonie din povestea vieţii mele, pare-se extrem de dificilă, acompaniată fiind de râsetele pline de ironie ale norului care pur şi simplu refuză să-mi lumineze şi măcar pentru o secundă existenţa şi aşa destul de întunecată.
„Copilă...copilă naivă şi prostuţă ce eşti...astea îţi par ţie a fi greutăţi? Habar n-ai tu ce sunt alea. Cum poţi crede, tu, văzându-ţi mânuţele cât un bob de mazăre, nepătate de ţărână, răni şi cicatrici adânc încrestate în piele ca tatuaje permanente făcute de mâna pricepută a vieţii, cum poţi crede tu că ştii ce e aia durere?
Priveşte-i, copilă, pe acei tărani ce îşi distrug mâinile, corpul, mintea şi existenţa de dragul familiilor lor încercate de foame, sete şi oboseală. Aceia sunt, fata mea, cei care ar trebui să-şi plângă de milă, şi nu tu.
Uită-te acum în dreapta ta. Ce vezi? Copii singuratici bântuind străzile ca nălucile care nu-şi găsesc liniştea pe acest pământ nepăsător şi nedrept şi caută înnebuniţi o portiţă spre o lume numai a lor. Aceia, din nou, sunt cei mai îndreptăţiţi să îşi dea cu pumnii în cap şi să urle după ajutor.
Îndreaptă-ţi acum, fetiţo, privirea spre pământ şi vei vedea cum, cu ultimele forţe, un bătrân întinde o mână stafidită şi tremurândă după sticla de alcool care zace abandonată de vreun tânăr aşa ca tine, care a încercat să-şi înece amarul, după a mia ceartă cu părinţii. Bătrânul acela se agaţă disperat de ultimul fir ce-l va duce spre un moment efemer de extaz. Acela, scumpa mea, cu siguranţă îşi va plânge de milă în scurtul moment de luciditate dintre două sticle de băutură şi un pachet de ţigări.
Acum, copilule, priveşte spre cer. Ce vezi? Neantul, marea de culori ce va fi mereu acolo. Nu importă că azi e întunecat, soare, plouă, ninge sau un nor plictisit ca mine îţi blochează unica rază subţirică de soare care a reuşit să răzbată dintre norii negri ce aduc din nou a furtună.
Îndreaptă-ţi ochişorii mari şi cafenii în sus şi zâmbeşte. Soarele va ieşi din nou.”
„Care este sensul vieţii?” Întrebarea la care obligat forţat am stat să mă gândesc azi pentru ora de filosofie.
Cu o cască în ureche stau şi cuget de vreo oră la asta. O rază de soare se interferează (mamă ce termeni am în mine) cu foaia ruptă dintr-un caiet jerpelit de prin clasa a noua, pe care mă chinui să scot măcar două rânduri...
...
Şi nu iese nimic.
Îmi cade creionul cu gumă sub bancă(bineînţeles că încă nu am gumă de şters ca tot omul) şi când mă aplec îmi dau un cap de bancă. Au!
Discursul profei de religie despre neatenţia la oră, gălăgie şi alte baliverne s-a terminat, aşa că să continuăm. Înainte, să-mi schimb melodia.
...
Aşa deci. Unde rămăsesem? Ah. Da. Sensul vieţii. Nu caut iubire. Niciodată nu am făcut-o. Iubirea există, chiar dacă uneori mă trezesc cu ochii încercănaţi, părul ciufulit şi hainele din ziua precedentă pe mine şi nu e nimeni să-mi pună o melodie frumoasă, să-mi dea un şut în fund şi să-mi spună că totul va fi bine.
*Nu-i nimic. Poate nu ştiau că-s aşa supărată* Mă spăl pe faţă şi fac un pas înainte.
Unii susţin că sensul vieţii îl afli după moarte şi că trăieşti ca să ajungi mai apoi într-un loc mai bun. Ce relativ! Nu se ştie ce va fi dupa viaţa asta. Aşa că o trăiesc cum ştiu eu mai bine, şi nu cum cred alţii că e mai bine pentru viaţa viitoare.
Din nou...Care e sensul vieţii? Nu ştiu. Şi sinceră să fiu, îmi e foarte bine în ignoranţa-mi de copilă naivă si netrecută prin viaţă.
Ascund foaia într-un colţişor al ghiozdanului şi plec pe-afară. Mă duc să caut fluturi, să miros florile şi să fac ce ştiu mai bine...copilării.
Mă va întreba cineva odată probabil *Ştii care e sensul vieţii?*
AZI NU.
Dor…
O copilă naivă stând pe marginea străzii cu o ţigară neîncepută între degeţelele-i subţiri, cugetă îndelung.
În faţa ei, un băiat, pardon, bărbat, mult mai mare decât cei cu care a avut ea de-a face până acum, o priveşte gingaş cu coada ochiului cum stă şi contemplează ţigara ca şi cum dacă ar fuma-o rapid i-ar da puterea să iasă din încurcătură.
Se decide să mai aprindă şi ţigara asta nenorocită.
*Încă una şi mă las. Pe bune.*
Râsul lui atât de aiurea şi de zgomotos şi totuşi extrem de atrăgător îi atinge parcă fiecare colţişor al corpului înţepenit de frig. În timp ce încearcă să-şi reaprindă ţigara printre bombăneli care îl amuză şi mai tare pe, hai să-l numim X, o lacrimă fierbinte i se prelinge încet şi gâdilicios pe obraz, aşa că-şi şterge discret faţa rozalie cu mâneca subţire a bluzei.
Dor...îşi repetă pentru a mia oară.
Îi atinge uşor şi ezitant mâna mare şi caldă (futu-i..ştia el ce ştia când a ţinut pentru el mănuşile în loc să i le dea ei). Din reflex probabil, feciorul cu ochii mari şi adânci ca de copil îi cuprinde protector mâna minusculă într-ale lui şi i-o sărută dulce. Apoi pleacă fără niciun cuvânt, lăsând-o pe scumpa lui uitându-se iar în gol, cu o nouă ţigară aprinsă într-o mână şi cu cealaltă scotocind prin buzunar după banii pentru un alt pachet de ţigări.
*După ăsta chiar că mă las* spune ca şi pentru sine, râzând scurt şi apoi oftând din adâncul inimii.
Dor...acum ştie ce e, cum e, dar nu ştie, şi nu o va şti probabil niciodată, de ce el....
Totul a inceput de la ideea ca vorbesc prea mult si ar fi mai simplu sa-mi fac un Vlog[video-blog] cu toate cretinitatile pe care le fac si zic pe minut.:))
Avand in vedere faptul ca picioarele mele erau in apa si Irina nu mi-a dat umbrela sa fac dansul ploii, am decis sa facem[fac] dansul din "pe sub apa pestii nu put"[Lumea lui Bobby:)))]
p.s.scuzati-mi cearcanele indecent de pronuntzate dar de 3 zile incoace nu mai dorm noptile :))
Asta e ca sa ne distram putzintel:x:x
xoxo