Era ceva în aer când l-a cunoscut. Nu, nu muşte, vreun gaz toxic sau fum. Era doar cald şi briza îi ciufulea părul umed şi nu o lăsa să vadă încotro se îndreaptă. Încerca ruşinată să-şi acopere ba un coş enervant pe faţă, ba o parte a corpului care o incomoda, când o rază de soare a întrerupt-o. I-a mângâiat obrazul fierbinte şi s-a prezentat.
Apoi a plecat. Pur şi simplu. Dar o ţinea încă în suflet şi ea pe el. Îi scria despre mare, despre el şi despre dragostea lor. Şi ea îi trimitea vise de iubire sprijinite de speranţa unei noi reîntâlniri. Îl dorea enorm, dar nu era îndeajuns ca aripile să i se deschidă şi să o ducă în braţele lui protectoare.
Gândul la el o ajuta să reziste, o însufleţea, dar o înnebunea. Îl iubea şi îl iubeşte aşa cum n-a iubit pe cineva vreodată. Şi încă îl aşteaptă închisă în cămăruţa-i de copilă speriată de enormitatea lumii care îi desparte. Îl aşteaptă să vina iar, să îi mai sărute odată obrazul fierbinte, să o ia de mână şi să se piardă pentru totdeauna în marea din ochii lui, oglinda inimii pe care i-a furat-o într-o zi caldă în care briza îi ciufulea părul în valuri şi faţa îi ardea de dorinţă.
Şi el a fost tot şi e tot dar vai, azi e încă atât de departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu