Singură printre poeti

Când toate rimele mi s-au terminat, și sunt singură între poeți, fără inspirație si fără vreo idee cu sens, te strig și aștept.
Cu un creion tocit în mâna-mi tremurândă, și o cafea încă aburindă pe măsuța din lemn împletit, desenez figuri ale fantomelor trecutului, dar creionul nu m-ascultă. Mi te desenează pe tine. Doamne, și cât poți fi de frumos. Ochii mari de ciocolată, buzele sângerii, corpul care parcă mă cheamă la el, mâinile tale...Ah! Da! Mâinile în care mă cuibăream ca un pui de pisică în cel mai cald și sigur loc din lume.
Mi-e frig.
Te strig din nou și mă ridic, îndreptându-mi privirea spre zări. Soarele apune iar. Încă o zi fără versuri, fără sens. Unde ești? De ce nu vii?
Murmur un cântec de-al tău, surâd așa cum îți place ție și mai întorc încă o pagină scrijelită...poate ,poate, se va umple când te-ntorci:)
Mai strig odată și-mi răspund vrăbiile întârziate în graba de a mă părăsi și ele. Sau poate vin să te caute. Le-ai văzut?
Aud o șoaptă dulce, văratică, spunându-mi că mă iubește. Te-ai întors? Dacă da, atunci, te rog, taci. Nu vreau să-mi vorbești, nu vreau să mă cerți că încă stau și aștept pe veranda rece și întunecată. Vino doar la mine să mai pot să scriu odată versuri de iubire, de dor... de tine.
Cafeaua cu miros de scorțișoară și miere s-a răcit. Nu mai vrea să te aștepte. Neîmplinirea, ca o adiere tomnatică aduce cu sine cuvinte de dor și de amăraciune. Dar nu-i nimic. Te văd venind încet din pădurea întunecată, și tot ce-a fost vreodată nesigur dispare odată cu ultimul val de amăraciune rămas pe lângă casa veche și dărăpănată.