El e tot

Dacă erai un capriciu, un moft sau doar o chestie de orgoliu, doar să am lista de cuceriri mai mare, nu mai vorbeam acum, nu puneam suflet, nu te iubeam...am găsit în tine tot ce am nevoie...

23:26

Atunci când mă sărută, e ca și cum întreaga lume ar fi concentrată într-o singură atingere a buzelor noastre. 

Ochii lui luminoși îmi surâd cu dorință de fiecare dată când îi privesc.

Tremură mereu ușor atunci când cuvintele se pierd treptat, iar noi ne contopim unul cu celălalt.

Mâna mea se îmbină perfect cu a lui.

Îl visez mereu. Nu i-am spus asta, dar probabil că acum o să afle. Îl visez și e exact așa cum e în realitate fiindcă nu vreau să schimb nimic la el.

E zâmbitor chiar și atunci când mă ceartă.

M-a făcut să îmi placă să vorbesc la telefon, iar acum aștept mereu nerăbdătoare să îi aud vocea caldă șoptind un simplu alo.

Îmi spune că mă iubește și simt că e un sentiment atât de firesc pentru el...ca și cum m-ar iubi de o viață.

E sigur de ceea ce vrea. Mă vrea pe mine și mă vrea pentru mult mult timp. 

E al meu.

Îl iubesc.

Iubire

Am ajuns să iubesc din nou, ce nu credeam că o să mai fac vreodată. Încetasem să mai cred. Până ai apărut tu. 

21:50

Undeva pe un drum lăturalnic, dar frumos construit și plin de flori, veți vedea o casă mare cu multe camere și geamuri mari. E undeva la periferia orașului, unde e mereu liniște. Îmi amintește de unul din locurile acelea despre care citeam în cărțile cu povești, unde arareori trece câte o căruță, însă contrar aspectului rural, oamenii se poartă ca la oraș.

E casa mea. Cu toate acestea, nu pot să pun degetul pe o schiță și să spun unde e fiecare cameră. Știu însă că îmi place să locuiesc acolo. Sunt fata aceea pe care o veți surprinde mereu privind pe geamul cel mare de la dormitor, spre stradă; iar strada e întotdeauna, bineînțeles, goală.

Sunt îmbrăcată mereu cu aceeași rochie lungă verde, atent brodată pe tiv cu flori mici, copilărești. Am și corset. Întotdeauna am visat să pot purta corset. Mă prinde. Părul îl am ondulat, lăsat pe spate, așa cum l-am avut întotdeauna.

Muzica marilor clasici se aude în surdină și vă va determina să credeți că sunt o domniță dintr-o familie de rang înalt. Contrar ideii pe care probabil v-ați făcut-o despre viața mea, eu sunt însă o simplă scriitoare. Îmi petrec viața privind pe geamul cel mare, explorând, inventând povești, visând.

Visez și la el; fiindcă el e acum o parte importantă din viața mea.  Îmi scrie mereu. Iar atunci când nu îmi scrie, este cel mai probabil deja lângă mine. Mă face să simt că sunt undeva într-o lume îndepărtată unde nimic rău nu se întâmplă. Iar când mă îmbrățișează, ei bine, când mă îmbrățișează, mă pierd cu totul în lumea aceea. De săruturi v-am povestit? Vai...dacă mă sărută, nu mai aveți vreo șansă să mă găsiți.

Îl iubesc. Îl iubesc pentru că e cu mine în casa aceea la periferia orașului unde nimeni nu vine niciodată. Îl iubesc pentru că mă iubește așa visătoare și aeriană cum sunt. Îl iubesc pur și simplu.

This I promise you

Breathe gentle, breathe gentle, don't leave me behind because love goes faster...gentle, be gentle, never let me go when love goes faster.

Uneori mă gândesc dacă e cu adevărat posibil să încapă atâta fericire într-o ființă atât de mică. Eu, ghinionista, mereu distrusă când venea vorba de iubire, te am acum pe tine. După atâta timp, după atâtea certuri, despărțiri, atâtea cuvinte și promisiuni de adio, te am. Chiar te am. Și vorbești de viitor, ca și cum o să mă ai mult, foarte mult timp lângă tine de acum încolo.

Știu că ți-am spus că o să scriu atunci când o să fiu foarte fericită, dar adevărul e că nu îmi găsesc cuvintele în ultima vreme. Tot ce vreau e să te cunosc. Să îți știu fiecare colțișor al minții și fiecare parte a corpului. Vreau să te am din toate punctele de vedere, să ne contopim într-unul singur, să trăim așa cum îmi doresc de atâta timp. Cuvintele acum sunt de prisos.

Vreau să îți fiu prietenă, iubită, amantă. Vreau să nu ne pierdem niciodată unul pe celălalt. Vreau atât de multe. Și e incredibil cum tot ce îmi doresc în ultima vreme se îndeplinește. Ești talismanul meu norocos și nu voi permite să se întâmple nimic care să te îndepărteze. Îți promit!

My valentine

What if it rained? We didn't care. She said that someday soon the sun was going to shine. And she was right...this love of mine, my valetine...

Iar m-am trezit pe la patru dimineața. De data aceasta însă nu m-a deranjat...și deși era cât se poate de întuneric, mi se părea că până și lumina felinarului care bate timidă în fiecare noapte pe balcon era la fel de puternică precum cea a soarelui. Nu am mai adormit. Aș fi putut, dar nu am vrut. E prea frumos să fiu trează acum.

Sunt într-o continuă stare de visare. Și încerc să mă conving că sunt de fapt cât se poate de trează. Așa că mă privesc în oglindă, îmi strâng medalionul în pumn, mă ciupesc și râd cât pot de tare. E în regulă. Totul e în regulă. În sfârșit e totul așa cum trebuie să fie, pentru că ți-ai respectat promisiunile și m-ai făcut fericită.

Au trecut doar câteva ore și simt că ar trebui să fiu mai precaută. Până la urmă, nu se știe niciodată ce s-ar putea întâmpla, nu-i așa? Dar nu vreau să fiu precaută. Nu vreau să mă gândesc la nimicuri, la posibilități și riscuri, pentru prima dată chiar nu mai vreau să mă mai gândesc la nimic. Vreau să mă gândesc numai la noi. Atât.

Nu mai știu să vorbesc sau să gândesc...sunt pierdută în spațiu și timp. Vino. Pierde-te cu mine în fericire.

Underneath your clothes

Tot ce pot spune în momentul acesta e că mi-e dor. Și dorul acesta începe să doară, așa încet încet.

Am o imagine în minte de câteva zile. Cafeneaua aceea drăguță despre care vorbeam. Eu îmbrăcată în rochiță. Părul lăsat pe spate. Mâinile tremurânde. O cafea al cărei abur umple încăperea. Afară se înserează. Lumea e înconjurată de o liniște amorțitoare, dar multașteptată.

Și mai văd un scaun în fața mea Goliciunea lui îmi relevă promisiuni care se îndepărtează. Și mai văd cum telefonul nu sună. Și văd scrisori care își pierd importanța și un cadou rămas nedeschis.

În toată această operă pictată dinaintea ochilor mei, era cândva ceva magic. Iar magia care m-a ținut până acum într-o stare perpetuă de visare începe să se piardă și ea. Și doare.

Dar tu nu m-ai sunat...

Poate ne vedem macar în trecere,că na îmi e dor...

22:13

Stricam clipe de fericire, trăiam zile întregi în mod pueril, visam să nu ne mai iubim, și totuși rămâneam acolo, fără să fim în stare să fugim din lumea închisă a poveștii noastre.

Citind fraza aceasta, m-am gândit la faptul că parcă ni se potrivește și nouă. Nu crezi? Am spus de atâtea ori că am terminat, de le-am pierdut numărătoarea. Și tu la fel. Cu toate astea, eu m-am aranjat astăzi, mi-am făcut părul, m-am fardat, mi-am pregătit haine frumoase, totul ca să arăt cât mai bine pentru când mă vei suna.

Dar nu m-ai sunat...și sunt supărată, să știi. Sunt supărată pentru că mi-ai spus că ți-e dor. Și mă gândeam că vorbești serios. Îmi făcusem atâtea scenarii în minte, cum ai fi venit în Sibiu și m-ai fi căutat cu prima ocazie. Cum ți-aș fi dat cadoul entuziasmată și te-aș fi urmărit cum îl desfăceai curios. Mi te-am imaginat de partea cealaltă a unei mese rotunde într-o cafenea micuță și intimă, cu o cafea în față, privindu-mă îndelung.

Iar am spus că am terminat și că nu are rost să mai stau după tine. Și iar m-am contrazis și am spus că mai aștept puțin. La început îmi plăcea să mă joc așa, să știi...dar acum când știu că ești iar atât de aproape de mine și că ai putea să mă vezi dacă ai vrea, mi-e greu să continui șarada asta. După atâtea mărturisiri și după atâta așteptare, aș fi vrut să fi fost acolo cu tine acum, oriunde ești.

Dar tu nu m-ai sunat...

http://www.youtube.com/watch?v=p1b2oJtnl9M

Iar nu te mai recunosc...

Mă uit la foaia goală și pe măsură ce scriu, șterg. Nu cred că mai pot face asta mult timp. Nu cred că mai pot face asta deloc. Mă uit la articole mai vechi, apoi mă uit la tot ce a fost. Mă uit la cadoul pe care încă vreau să ți-l dau. Mă uit înapoi la nervi, la scrisori, la discuții, la amintiri.

Mai ales la amintiri. Încerc să îmi amintesc toate momentele bune și să mă țin de ele cu dinții. Dar adevărul e că nu sunt prea multe. Pentru că nu ne-ai dat ocazia să avem multe. Mi-ai tăiat elanul la fel de repede pe cât mi l-ai dat. M-ai forțat să mă obișnuiesc și să mă dezobișnuiesc de tine în repetate rânduri.

Ceea ce doare și mai tare e că încet, încep să vreau să mă dezobișnuiesc. Încep să îmi pierd încrederea aceea cu care mă lăudam. Încrederea în faptul că tu vei vrea să fii cu mine, încrederea în faptul că ne potrivim, că eu sunt persoana ta, că în sfârșit o să am pe cineva care va fi numai pentru mine.

Apoi însă mai realizez ceva; dacă eu aș fi fost persoana ta, nu m-ai fi lăsat așa. Nu ai fi riscat așa totul doar pentru că nu erai sigur. De fapt, ce tot spun aici. Probabil că ai fi fost sigur.

Și iar încerc să-mi dau seama cine ești. Și iar încerc să te aduc înapoi. Și iar mi-e teamă să merg mai departe sau să stau pe loc. Și iar scriu pe blog. Și iar nu mai știu nimic...

Și iar mi-e dor.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=5GQ88Ah1E0k 

I want to call you mine forever

Oricât ai încerca tu, n-o să scapi de mine, numai dacă aș avea o putere să pot uita tot, ceea ce nu se întâmpla că NU am acea putere. O să mai auzi mai devreme sau mai târziu de mine. Atât am avut de spus, te pup, noapte bună.
00:35

E singurul lucru de care am nevoie. Să știu că în ciuda faptului că am reușit cu greu să îi spun la revedere, el îmi va spune cândva bună din nou.

Până atunci, vă las cu sufletul împăiat, în așteptarea lui și a inspirației să revină. 

Cu bine.

O să-mi fie dor

I think— I think when it’s all over, it just comes back in flashes, you know? It’s like a kaleidoscope of memories, it just all comes back. But HE never does. I think part of me knew the second I saw him that this would happen. It’s not really anything he said, or anything he did. It was the feeling that came along with it. And…crazy thing is, I don’t know if I’m ever going to feel that way again. But I don’t know if I should. I knew his world moved too fast and burned too bright. But I just thought, how can the devil be pulling you towards someone who looks…so much like an angel when he smiles at you? Maybe he knew that, when he saw me. I guess I just lost my balance. I think that the worst part of it all wasn’t losing him, it was losing me.

O să-mi fie dor de el.

Poate că, doar de data aceasta, nu ar mai trebui să scriu aici. Poate ar trebui să țin totul pentru mine. Dar din nu știu ce motiv, aș vrea să știți căt mi-a fost de drag copilul ăla. Cât mi-e de drag, de fapt, încă.

N-aș fi crezut că atunci când momentul ar fi venit într-un final să închei totul, mi-ar fi fost atât de greu să rămân pe poziție și să nu cedez. Mi-e greu încă. Probabil motivul este că nu au trecut decât câteva secunde. Minute. Poate o oră...nu cred să fi trecut mai mult.

Aștept să se întâmple ceva. Cine spune că mâine dimineață nu o să mă trezesc cu un mesaj drăguț de la el? Cine spune că nu o să-și dea seama că nici lui nu îi sunt îndeajuns doar amintirile și are nevoie de mai mult? Poate o să mă caute. Poate o să insiste...Mă rog să insiste...

Aș fi vrut să nu îmi dea dreptate. Să mă contrazică nebunește și să nu îmi accepte decizia...e pentru prima dată când îmi doresc din răsputeri să mi se demonstreze contrariul, și fix acum, decizia îmi e acceptată...NU! Să nu mi-o accepte. Să se lupte cu mine să nu plec. Să mă prindă și să nu-mi dea drumul până mă calmez și mă răzgândesc.

Și da...totul revine acum în flash-uri. Cum m-a sărutat rapid, subtil, dar incredibil de dulce, pe coridor înainte să ieșim la fumoar. Cum fugeam spre el la repetiții, cum mă prindea și mă strângea în brațe. Cum am tremurat din toți rărunchii atunci când am încercat să dansez cu el tango. Cum a stat el în frig două ore pe scări să îmi bage mințile în cap...

O să-mi fie dor...

Poate că nu ar trebui să scriu aici de data aceasta...dar vreau să știți cât de real a fost totul și că el a existat. Și există încă...

93 million miles

Mai ești aici?
Știu că e greu. Și știu că ai vrea să fugi. Dar mai rămâi puțin cu mine. O să fie mai bine, o să vezi. O să o rezolvăm și pe asta, așa cum le rezolvăm pe toate. Cu timp și răbdare. Cu îmbrățișări, ocazional. Cu sentimente tot mai puternice care nu ne mai lasă să uităm unul de celălalt.

Mai ești aici?
Mi-e frică să merg mai departe. Nu vrei totuși să rămâi? Nu mă lăsa așa. Știu că sunt nebună și știu că nu sunt întotdeauna cea mai agreabilă persoană. Dar sunt aici pentru tine. Așa nebună, nervoasă, agitată...îndrăgostită, la naiba!

Mai ești aici?
Hai, te rog, mai stai. Nu știu să-ți explic de ce din toți, tocmai tu ai fost pus în situația asta. Dar nu pot schimba asta. Nu pot nici să te uit. Nu pot face să fie totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar aș vrea să mai stai. Poate dacă o să mă îmbrățișezi odată, chiar o să fie totul mai bine. Poate nu o să mai fii supărat. Sigur!

Mai ești aici?
Te mai strig odată. Poate acum mă auzi. Rămâi?

How to save a life

S-au privit îndelung și au zâmbit. Știau ceva ce lumea din jur nu putea să înțeleagă sub nicio formă.

Nimeni nu se aștepta ca ei să se dorească atât de mult. Erau atât de diferiți...atât de departe unul de celălalt, chiar dacă se aflau în aceeași încăpere. Uneori era ca și cum nici nu s-ar fi cunoscut.

Puși în fața imposibilității de a alege între bine și rău, au decis să rămână undeva între lumi. Nu puteau concepe să trăiască unul fără celălalt. Cum s-ar fi putut așa ceva? El trăia prin ea, iar ea prin el. Întradevăr aveau și zile rele. Zile în care nu se puteau privi. Căci știind cât era totul de simplu, nu puteau nici ei înțelege de ce nu puteau fi împreună.

Cu toate acestea, se întorceau mereu în acel Purgatoriu, în care la răstimpuri totul era exact așa cum trebuia să fie. Sublim. Frumos. Perfect.

Își vorbeau doar de dragul de a se simți aproape unul de celălalt. Cuvinte amestecate și fără înțeles, puse pe coli albe de hârtie. Privite însă cu atenție, acele vorbe lipsite de importanță pentru cei din jur, pentru cei doi reprezentau un singur mesaj:  Vino înapoi, căci eu fără tine nu trăiesc.

S-au privit iar îndelung și au zâmbit. Nu le păsa că lumea nu-i înțelege. Ei știau mai bine.

Forever And For Always

Mi-e dor de tine.
Cu fiecare zi care trece fără să te văd, cu fiecare cuvânt nerostit, cu fiecare noapte nedormită. Mi-e dor de tine tare. Și încerc să uit, dar până și muzica îmi stă împotrivă și îmi aminteste de tine cu fiecare vers. Vreau să îți spun atâtea și nu știu cu ce să încep. Ei bine, oricum conținutul e irelevant pentru că ideea e aceeași și o știi.
Îmi lipsești, mi-e dor, hai înapoi, te vreau...Ți-aș putea scrie romane și tot nu aș ajunge să spun tot ceea ce gândesc. Ți-aș putea citi poezii, ți-aș putea cita replici din filmele de dragoste, ți-aș putea șopti mii de melodii...

Mi-e dor de tine. Ție nu ți-e dor de mine?

Copilării

Mi-ai dat lumea peste cap...

01:47

Eu nu mai rezist sincer...să îi tot țin piept, să tot încerc să fiu dură și să încerc să trec peste. În primul rând pentru că țin la el tot mai mult cu fiecare dată când îmi spune că s-a atașat de mine. Și în al doilea rând pentru că sunt singură în războiul ăsta.

Eram cu el la masă. Noi doi, față în față, și o grămadă de alți oameni în jurul nostru în care nu aveam încredere să mă țină de mână și să-mi spună că nu trebuie să fac lucruri necugetate.

Așadar nimeni nu mi-a spuns că trebuie să am răbdare și să fiu cuminte. Și am greșit. Am făcut exact ceea ce nu ar fi trebuit. Am fost imatură în momentul în care ar fi trebuit să arăt mai multă maturitate ca niciodată. Am fugit de el ca o nebună, apoi am încercat să mă și întorc. Și nu știu dacă am reușit. 

Dar de acum o să fiu cuminte. O să știu să aștept și o să știu să las de la mine. Am să încerc să învăț ce înseamnă răbdarea. Nu voi mai purta un război; nici cu el și nici cu mine. Nu voi mai fugi, nu voi mai acționa la impuls, așa cum am făcut-o până acum, pentru că, am învățat, deciziile necugetate nu pot duce niciodată la ceva bun.

Am fost o copilă și îmi pare rău. 

Vis de iarnă

I'm dreaming of a white Christmas...

Ninge. Ninge frumos, încet și cu fulgi mici. Și tu ești iar departe. Nu mă vezi cum prind fulgii în palmă și îi privesc uimită ca un copil cum se topesc aproape instantaneu. Îmi lipsești. 

Ninge. Te caut jucăușă printre fulgii de zăpadă în parcul gol și alb. Inspir îndelung parfumul brazilor impunători și amețesc așa că închid ochii. Omuleții albi de gheață mi se așează timizi pe fața fierbinte și apoi dispar. Unde ești?

Ninge. Și e așa liniște și e așa frumos. Fac un bulgăre și îl arunc spre cer, dar el cade în zăpadă și îl pierd. Mai fac unul și îl arunc de pe un pod. De data aceasta plutește spre nori. Poate îl vor purta spre tine. Îl vezi?

Ninge. Ninge iar, încet, frumos, timid.

Cine ești?

Dispare, îl găsesc, fuge, îl caut iar, îl regăsesc, iar fuge...

Mă privești îndelung ca și cum m-ai cunoaște. Simt și eu că te cunosc de undeva. Dar nu știu de unde. Sau dacă întradevăr te cunosc. 

Îți fac timidă cu mâna și aștept. Mă saluți și tu. Te recunosc.

Mă iei de mână, mă strângi în brațe și apoi mă săruți. Nu mă trag, fiindcă știu că totul face parte dintr-un act cu care m-ai obișnuit cândva. Dar nu știu când. Sau dacă doar am visat.

Mă îndepărtez și aștept. Vii după mine. Recunosc jocul. E un joc de demult pe care l-am uitat. Acum îl recunosc.

Pleci. Dar nu mă iei cu tine. Cortina se trage în spatele tău iar eu rămân pe scenă, în lumină. Nu te mai recunosc.

Cine ești?