O să-mi fie dor

I think— I think when it’s all over, it just comes back in flashes, you know? It’s like a kaleidoscope of memories, it just all comes back. But HE never does. I think part of me knew the second I saw him that this would happen. It’s not really anything he said, or anything he did. It was the feeling that came along with it. And…crazy thing is, I don’t know if I’m ever going to feel that way again. But I don’t know if I should. I knew his world moved too fast and burned too bright. But I just thought, how can the devil be pulling you towards someone who looks…so much like an angel when he smiles at you? Maybe he knew that, when he saw me. I guess I just lost my balance. I think that the worst part of it all wasn’t losing him, it was losing me.

O să-mi fie dor de el.

Poate că, doar de data aceasta, nu ar mai trebui să scriu aici. Poate ar trebui să țin totul pentru mine. Dar din nu știu ce motiv, aș vrea să știți căt mi-a fost de drag copilul ăla. Cât mi-e de drag, de fapt, încă.

N-aș fi crezut că atunci când momentul ar fi venit într-un final să închei totul, mi-ar fi fost atât de greu să rămân pe poziție și să nu cedez. Mi-e greu încă. Probabil motivul este că nu au trecut decât câteva secunde. Minute. Poate o oră...nu cred să fi trecut mai mult.

Aștept să se întâmple ceva. Cine spune că mâine dimineață nu o să mă trezesc cu un mesaj drăguț de la el? Cine spune că nu o să-și dea seama că nici lui nu îi sunt îndeajuns doar amintirile și are nevoie de mai mult? Poate o să mă caute. Poate o să insiste...Mă rog să insiste...

Aș fi vrut să nu îmi dea dreptate. Să mă contrazică nebunește și să nu îmi accepte decizia...e pentru prima dată când îmi doresc din răsputeri să mi se demonstreze contrariul, și fix acum, decizia îmi e acceptată...NU! Să nu mi-o accepte. Să se lupte cu mine să nu plec. Să mă prindă și să nu-mi dea drumul până mă calmez și mă răzgândesc.

Și da...totul revine acum în flash-uri. Cum m-a sărutat rapid, subtil, dar incredibil de dulce, pe coridor înainte să ieșim la fumoar. Cum fugeam spre el la repetiții, cum mă prindea și mă strângea în brațe. Cum am tremurat din toți rărunchii atunci când am încercat să dansez cu el tango. Cum a stat el în frig două ore pe scări să îmi bage mințile în cap...

O să-mi fie dor...

Poate că nu ar trebui să scriu aici de data aceasta...dar vreau să știți cât de real a fost totul și că el a existat. Și există încă...