Tot ce pot spune în momentul acesta e că mi-e dor. Și dorul acesta începe să doară, așa încet încet.
Am o imagine în minte de câteva zile. Cafeneaua aceea drăguță despre care vorbeam. Eu îmbrăcată în rochiță. Părul lăsat pe spate. Mâinile tremurânde. O cafea al cărei abur umple încăperea. Afară se înserează. Lumea e înconjurată de o liniște amorțitoare, dar multașteptată.
Și mai văd un scaun în fața mea Goliciunea lui îmi relevă promisiuni care se îndepărtează. Și mai văd cum telefonul nu sună. Și văd scrisori care își pierd importanța și un cadou rămas nedeschis.
În toată această operă pictată dinaintea ochilor mei, era cândva ceva magic. Iar magia care m-a ținut până acum într-o stare perpetuă de visare începe să se piardă și ea. Și doare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu