Douăzeci de mii de leghe sub mări

I was swimming, I was fighting. Then I thought, just for a second, I thought “What’s the point?”and then I let go. I stopped fighting.

Vreau să plec. Și aș vrea să te iau cu mine. Unde încă nu știu; așa cum nu știu nici pentru cât timp sau dacă voi pleca cu totul sau doar cu mintea.

Știu că am decis că ar fi mai bine să plec singură, dar adevărul e că nu cred că aș putea fără tine. Așa că m-am răzgândit și ți-am scris o scrisoare. Acum însă mi-e frică să ți-o trimit. Poate că o să o rupi. Poate că o să o citești și o să râzi. Poate că o să se piardă pe drum.

Să știi că valiza e pregătită, iar destinația e adâncul Pacificului. Am ales întâi cerul, dar e prea evident și populat. Aș vrea să fim numai noi doi undeva. Aș vrea să nu știe nimeni de noi, să fim șterși din memorii, albume, cărți de telefon.

Sper să nu te sperie imposibilitatea de a respira sub apă. Îți promit că învățăm împreună. Și o să stăm îmbrățișați la douăzeci de mii de leghe sub mări, iar un tânăr Jules Verne va scrie despre cei doi nebuni ascunși o viață și o zi sub ape.

Vreau să plec. Vrei să vii cu mine?

Nothing

They all think I'm crazy, but to me it all makes perfect sense.

Am să-ți dedic o melodie. Ultima. Știu că poate am mai spus-o și înainte, dar acum chiar am terminat.


Mă uit la tine pierdută și nu mai văd nimic. Sunt amorțită. Și știu că ar trebui să încerc să fug, să fac ceva să uit. Dar nu pot. Corpul nu mă lasă.
Și te-am tot strigat ca o nebună, dar n-ai vrut să-mi răspunzi.

Poate ar fi trebuit să tac. Poate ar trebui să tac și acum. Să las totul așa cum e, și tu pur și simplu să nu mai exiști. Dar uite cum și acum când spun că am terminat, îți comunic asta, ca și cum aș aștepta și un răspuns.

Știu că n-o să primesc nimic. Și e în regulă.
Am vrut doar să știi. Să știi că m-ai făcut și fericită, și să știi că m-ai făcut să fiu și tristă. Și am scris de fiecare dată despre tine. Așa cum am promis.

Acum îți mai strig odată să te întorci, fiindcă nu mă pot abține. Și fiindcă știu că nu îmi vei răspunde, tot acum îți spun și La revedere.

Am să-ți dedic o melodie. Pentru că îmi amintește de tine. Și pentru că tot ce primesc înapoi e mereu nimic. 

Comme un fou

"I could watch you for a lifetime,

I could watch you forever"

Te vreau. E inevitabil.

Te am mereu în inimă și în minte.

Obișnuiam să te privesc îndelung. Îți urmăream fiecare gest oricât de subtil și îl sorbeam cu pasiunea cu care un împătimit își savurează cafeaua.

Aș vrea să mă mai las odată pradă sărutărilor tale, să îți simt atingerea pe sânii goi, arzând de dorință. M-am îndrăgostit de modul în care mă priveai uneori zâmbind, inconștient, iar mâinile îți erau încolăcite în jurul trupului meu mic, firav.

Obișnuiam să nu mă mai satur să te privesc. Îți respiram fiecare cuvânt. Îți fotografiam fiecare expresie, fiecare linie a feței, fiecare gropiță. Mă gândeam la răstimpuri că ești al meu și zâmbeam fericită.

Te vreau. E inevitabil.

Te vreau înapoi în pat, lângă mine. Vreau să te simt iar aici, acum, în toate modurile posibile. 

Obișnuiam să te privesc...

http://www.youtube.com/watch?v=U9SLhJoxBIg

Mi s-a răcit ceaiul...

Mi s-a răcit ceaiul. Mi s-a răcit ceaiul și oricât aș încerca să îl reîncălzesc, nu vrea nicicum.

De ce ești așa încăpățânat? De ce nu mă mai lași să-ți sorb aburul din priviri?

Mi-e frig și mi-e somn. Și fără el nu pot să adorm. Mi-e dor de îmbrățișarea căldurii care umplea camera și de șoaptele parfumului de scorțișoară, miere și lămâie.
Mi-e dor.

Am încercat să cânt, să dansez, să plâng. Am încercat să scriu. Nu mai merge. Nu mai pot. Nu mă mai lasă.
Și dacă nu voi mai putea să dorm vreodată? Voi fi condamnată să duc o viață fără odihnă, în frig și neant. Mă voi simți ca într-un cavou în care, fără lumânări sau vreo sursă de căldură, de viață, de fericire, într-un final mă voi veșteji.

Mi-e frig și mi-e somn. Și fără el nu pot gândi. Nu mai am inspirație, nu mai am o muză. Plâng după frumusețea aburului și după gustul, culoarea, textura care m-au înnebunit.
Plâng după el. Plâng după tot ce ar fi putut fi.

Mi s-a răcit ceaiul. Mi s-a răcit ceaiul și oricât aș încerca să îl reîncălzesc, nu vrea nicicum.

http://www.youtube.com/watch?v=pEP72XorgdQ&list=FLaTeHctmjm7nFYT6mBOtSoA&index=22&feature=plpp_video

Domnișoara cu rochie de catifea

În fiecare dimineață se privea în oglindă contemplativă. Își urmărea cu degetul liniile fine ale pomeților, bărbiei, ochilor, buzelor...

De fiecare dată când ajungea la ochi se oprea o secundă și se concentra asupra lor. Auzise undeva odată că oamenii fericiți zâmbesc cu ochii. Iar ochii ei nu zâmbeau. Buzele însă se încordau la comandă formând un zâmbet perfect, de copilă. Învățase să se mulțumească cu asta și să nu caute zâmbetul ochilor. Prefera să-l considere un mit.

Apoi, ritualul continua. Urmărea cum pletele-i cădeau în bucle bine definite pe umeri, pomeții aveau culoarea piersicii, buzele trandafirii erau perfect hidratate...toate erau exact așa cum trebuiau să fie.

În dimineața aceea însă nu i s-a mai părut nimic perfect. Dintr-o dată se vedea urâtă, hidoasă chiar. Încerca să zâmbească și reușea în schimb să plângă cu lacrimi de sânge.

Cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii uscățivi. a fugit în lume în căutarea zâmbetului ochilor. Vă imaginați disperarea domnișoarei când a realizat cât de mică și insignifiantă a devenit în momentul în care a ieșit pe ușă. Acum însă nu mai putea da înapoi. Așa că a căutat și a căutat până când tivul rochiei s-a rupt, pantofii i-au căzut, părul i s-a desfăcut, iar ochii i-au rămas fără lacrimi.

Și a căutat...vai, cât a căutat...
Și caută încă domnișoara. pierdută undeva în lume.
Și caută zâmbetul și caută drumul spre casă.
Și nu le găsește. Și nu le va găsi poate niciodată...

Scrisoare către el

Tu știi că eu mai știu și să sper? 

Mă tot gândesc la noi, îmi imaginez cum ar fi să fim. Nu să fim împreună. Pur și simplu să fim. Doi. Noi doi. Amândoi.

Obișnuiam să te visez. Acum însă visele mi le-ai oprit. Însă de fiecare dată când îți văd poza încerc. Sper. Pentru că asta încă știu să fac.

Obișnuiam să fiu eu lângă tine, iar noi doi împotriva tuturor. M-ai lasat numai pe mine să-i confrunt. Dar să știi că încă te mai aștept.

Și știu că ai să vii și ai să mă iei de mână, iar eu mă voi cuibări din nou în brațele tale ca într-un cocon. Și ne vom iubi din nou prin praful de saltele. Și mă vei vedea din nou numai pe mine.

Tu știi? Tu știi? Tu știi că eu mai știu și să sper?

Știi?

Then I did the simplest thing in the world. I leaned down and kissed him. And the world cracked open.

Am un vis de câteva nopți încoace.

Se face că fugim la gară dimineața direct din club. Luăm primul tren care duce încolo. Când ajungem în Costinești ne aruncăm în apa rece ca gheața și parcurgem marea înot. Apoi fugim în camera de hotel și ne ascundem de lume în pat sub plapuma groasă. Comandăm pizza și o mâncăm flămânzi, obosiți și puțin mahmuri.

Fumăm o țigară și ne bem cafelele lângă geamul mare de pe care putem vedea perfect plaja. Lumea de afară se mișcă atât de repede încât amețim și nu putem înțelege cum noi suntem atât de calmi, de înceți.

Duminica ne întoarcem cu auto-stopul pentru că nu mai avem bani de nimic. Mai avem două țigări, o napolitană cu cocos, o pungă cu nisip de pe plajă și câte o rază de soare în buzunare.

Am un vis de câteva nopți încoace...vrei să-l transformi în realitate?

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=PNwQpHTT3O8&feature=BFa&list=FLaTeHctmjm7nFYT6mBOtSoA

Poate

Și îți promit că dacă plec, o să plec definitiv.

L-a luat de mână speriată. Nu știa ce să-i spună sau cum să-i arate ceea ce el ar fi trebuit deja să știe, să vadă. L-a privit în ochi pentru o singură secundă și, privindu-l, a simțit disperată cum totul i se șterge din minte. Așa că i-a dat drumul repede la mână și și-a îndreptat privirea spre ușă.

Nu vroia să plece. Dar poate ar fi trebuit...
Totuși, curiozitatea era mai impunătoare. L-a luat iar de mână, de data aceasta cu mai mult curaj.

Tu mă vrei? 
Da.

Mult?
Mult.
Mă vrei acum?
Da.
Dar o să mă vrei și mâine? Și o să mă vrei la fel de mult?
Poate.

Poate...poate înseamnă nesiguranță. Poate înseamnă că el ar putea fugi mâine, lăsând-o singură și nesigură. 


Soarele a apus de ceva vreme, iar ea nici măcar nu a realizat că în întunecimea camerei, nici măcar nu îi mai vedea fața. Încă îl ținea de mână, strânsoarea la fel de puternică și de curajoasă, privirile încă îndreptate una spre cealaltă. Dar ceva nu părea în regulă. Ceva lipsea.
O îmbrățișare...poate un sărut. Ceva care să îi apropie, să îi întoarcă în timp.

Vrei să plec? 
Nu.
Nici măcar un pic?
Nici măcar.
Vrei să rămân?
Da.
Până mâine?
Da.
Să rămân și mâine?
Poate.


Poate...iar poate. Poate ar fi trebuit să plece. Poate. Poate că totuși ar fi trebuit să rămână.

Simțea miros de măr copt cu scorțișoară venind de jos. O amețea. Sau să fi fost vinul fiert? Dar nu-și amintea să fi băut. Deși umezindu-și buzele a simțit urmele vinului pe ele. Instinctiv, și-a îndepărtat ochii de fața lui și s-a uitat pe geam. Ningea. Ningea?
Era oare posibil să fi uitat amândoi atâta timp de lumea de afară? Să fi petrecut atâta timp împreună și totuși să li se pară că a trecut doar o oră? Oare simțea și el la fel? Oare simțea și el că...? Oare...?

Poate că poate nu era chiar atât de grav. Poate că era doar un cuvânt. Atât. Poate...
Poate ar fi trebuit să plece. Dar acum nu mai vroia să o facă...

http://www.youtube.com/watch?v=7NJqUN9TClM

O să fiu o doamnă

“I'm very definitely a woman and I enjoy it. ”
― Marilyn Monroe

O să fiu o doamnă.

O să pășesc doar înainte cu pași mici, dar siguri și întotdeauna la înălțime. Chiar dacă sunt micuță. Privirea înainte, umerii drepți, același machiaj subtil, aceleași amintiri, aceeași fată, gândire diferită.

Nu voi mai aștepta. Nu voi mai pierde. Nu voi mai spune prea mult.

Voi fi simplă, adorată, vie, frumoasă. Voi fi femeie.

Mâine

Să știi că îmi place să stau numai cu tine...

Să știi că și mie.

M-am tot gândit astăzi la ce aș putea face mâine. Aș putea să mă las să îmi pese. Dar dacă m-aș lăsa să-mi pese, n-ar trebui să mă las să și plâng? Și poate ar trebui să mă las să fiu și singură. Și să mă las să rememorez. Și să visez. Și să sper. Iar asta ar fi prea mult. Ceva mă face să cred că nu aș rezista.

Așa că aș putea să mă las să uit. Iar dacă m-aș lăsa să uit, m-aș putea lăsa și să mă bucur. În cazul acesta mi-aș permite și luxul de a râde cu poftă, nu-i așa? Și, vai, câte aș mai putea face. Aș putea să fug. Da. Aș putea să fug și să mă redescopăr într-un mod complet diferit față de cel în care am făcut-o în ultima lună. Și aș putea să trăiesc. 

Aș putea.

Dar să o fac?  Să consider că mâine e pur și simplu mâine? Aș putea. Aș putea să mă întorc la ideea că sâmbăta e sâmbătă și că nu e făcută pentru altceva decât pentru a citi și că nimic nu se întâmplă niciodată într-o zi de sâmbătă. Sau să conștientizez faptul că mâine e de fapt mâine? Acea mâine. Aș putea face și asta. Aș putea realiza iar că e ziua în care pentru un moment am simțit cât sunt de mică, de firavă și de insignifiantă...

Aș putea...

http://www.listenonrepeat.com/watch/?feature=endscreen&v=UzCcgwtvOf0&NR=1

Adina: Limuzina dragostei

Pentru Manu...

Ziua asta nu era o zi obișnuită de toamnă...vântul adia prea tare, lăsând aerul rece să te ducă cu gândul la iarna cu căciuli, mănuși și fulare tricotate înfășurate de gât, însă frunzele portocalii și cele galbene îți indicau în plutirea lor lină o speranță de toamnă târzie . Mă îndreptam către tine, iar gândul că urma să te vad nu mă lăsa să simt și să sesizez orașul și oamenii care așteptau cu mine venirea autobuzului galben, parcă în ton cu imaginea anotimpului arămiu…

Am așteptat 15 minute și parcă așteptasem 3 ore…când vine? Cât mă mai desparte de tine?? În sfârșit mașinăria gigantică a ajuns și își deschise porțile să mă primească, am urcat și m-am așezat lângă geam. Muzica din căști și priveliștea m-au facut să mă gândesc intens la noi și la cât de bine ne merge…după câteva stații lumea coborâse și am rămas eu și șoferul…ciudat nu mă simțeam singură…am început să ignor oarecum melodia și să îmi imaginez…

Iată-mă în limuzina mea galbenă care mă duce la tine…era bine :îmi sorbeam sampania , îmi retușam machiajul ca să arăt impecabil și îi spusesem șoferului că e timpul să mă lase la destinație.Era atât de bine în limuzina mea și ce era și mai bine era că mă ducea la tine…

Ce frumos e să ai imaginație și ce bine că la sfârșitul călătoriei “limuzina dragostei” m-a lăsat la tine…

Doar iubind, înveti să iubești

No one will ever sit around at a table and talk about a man who couldn’t love.

Așa că, dragul meu, îndrăznește! Îndrăznește să crezi și să încerci. Căci iubirea e un sentiment pe care nu îl întâlnești decât odată în viață cu adevărat. Iar noi suntem datori să ne angrenăm într-o căutare nestăvilită de când învățăm ce înseamnă să trăim și până când, încetând să mai trăim, învățăm ce înseamnă să murim.

Îndrăznește să mă auzi strigându-te și să îmi răspunzi. Timid, speriat, neîncrezător, oricum ai fi, răspunde-mi. Căci odată primul pas făcut, vei vedea, drumul ți se va deschide înainte. Iar orice piedică ți se va pune și în orice gard te vei împotmoli, voi fi acolo.

Îndrăznește doar să crezi așa cum o fac eu. Poate vom găsi iubirea unul în sufletul celuilalt. Poate că nu. Însă numai încercând să trăim așa cum o fac oamenii mari o vom afla. Iubește. Încearcă să iubești. Învață, gândește, dorește.

http://www.youtube.com/watch?v=gzSi7voW7Hc

Astă-seară

Just tonight, I won’t leave, and I’ll lie and you’ll believe

Așteaptă-mă astă-seară în fața scărilor. Așteaptă-mă așa cum știi că aș face-o eu. Suspină, strigă-mi numele, înalță rugi. Adu-mi o lalea și-un bilețel. Adu-mi-l gol. Nu vreau să-mi spui nimic. Vreau să îmi arăți lumea. Așa cum știi. Nu vreau luna, nu vreau soarele.

Așteaptă-mă astă-seară la intrarea în teatru. Scrie-mi o piesă despre noi. Să fie lungă. Să nu aibă sfârșit. Oferă-mi laleaua și sărută-mă. Spune-mi ceva. Orice. Dar să vorbești calm, încet, ca numai inima mea să te audă.

Așteaptă-mă astă-seară în parc. Spune-mi o minciună. Detaliile sunt de prisos. Dar să nu știu că mă minți. Fă-o ca și cum de asta ar depinde viața mea. Apoi dă-mi bilețelul. Ia-mi-l înapoi. Scrie-mi un poem. Scrie-mi că sunt frumoasă și că mă iubești.

Așteaptă-mă astă-seară undeva în lume. Fă-mă să te caut. Strigă-mă. Dă foc lalelei și biletului și înalță fumul cât mai sus să-l văd. Ademenește-mă. Prinde-mă. Adoră-mă.

http://www.listenonrepeat.com/watch/?v=5Ozg-EL4VJQ&feature=related

Câtă dragoste într-un balcon

Atâtea flori, atât parfum, atâta nebunie...

Muzica ta, napolitanele mele.

Tigări la comun.

Picioarele mele în poala ta, mâna ta într-a mea.

Liniște, calm, bătăile a două inimi la unison.

Cerul deasupra, nimic dedesupt. Pluteam.

Două pături cusute într-una singură, o singură pernă.

Înghețați la suprafață, calzi pe dinăuntru.

Profunzime. Eternitate. Iubire.

http://www.youtube.com/watch?v=tQSU5nn76hM