Nopți ca în Vamă...

Waiting for the right moment may actually make you lose the opportunity that's staring you right in the face. Lose control. Live long and happy. Love. Laugh. Kiss someone even if you may not see them ever again. 

Nimic nu se putea compara în acel moment cu o companie perfectă, un pahar de bună dispoziție și o oarecare amețeală în aer, despre care nu o să știu niciodată dacă venea de la el sau de la soarele în care stătusem o zi întreagă.

Am prins o privire subtilă care se voia cred chiar insesizabilă. Se uita la mine. Speriat, timid, reticent dar cumva curios. Mi-a cuprins mâna dreaptă într-ale lui, iar eu mi-am pus capul pe pieptul lui printr-un gest care a părut atât de normal, de multașteptat.

M-a sărutat. Rapid, subtil, aproape ca și cum nici nu ar fi fost. Apoi însă privirea lui extaziată și fixată asupra mea de această dată mi-a spus că totul era întradevăr așa cum părea a fi – adevărat, pasional, de neuitat.

Îi spuneam printre săruturi să continue, iar el mă strângea mai tare în brațe, ca și cum noaptea aceea ar fi fost tot ce aveam...tot ce Vama ne putea oferi în acel moment. Trebuia să profităm mai mult, mă gândesc acum prostește, uitându-mă înapoi. Dar dacă mai mult nu ar fi însemnat neapărat mai bine?

Oh, nopți ca asta...nu le poți uita oricât îți dorești, iar senzația că toate acestea se vor mai întâmpla cândva în același loc nu te părăsește niciodată.

A venit vara!! Dar să nu uităm de protecţie!

Vara s-a încăpăţânat până acum să îşi arate farmecele cu care ne-a obişnuit an de an, iar acum răbufneşte în aer cu toată forţa. Cine poate să îi reziste? Cu toate că ne dorim să stăm tolănite la soare şi să ne lăsăm sărutate de razele care ne încălzesc până şi sufletul, nu putem să uităm de protecţie.

Am pregătit cu mare grijă şi drag pentru cititoare un set de sfaturi fără de care nu putem să ne bucurăm de soare în voie.

1. Crema de soare

Cel mai important lucru atunci când mergem la plajă este să avem o cremă cu un factor cât mai mare de protecţie, în special dacă aveţi aluniţe, la fel ca şi mine. Pentru o protecţie de durată şi sigură, vă recomand să folosiţi SpraySole cu factor de protecţie SPF 30. Produsul face parte din gama L’Erbolario şi vă oferă, pe lângă protecţie împotriva razelor dăunătoare, un bronz uniform, perfect pentru a fi scos în lume, o piele catifelată şi un parfum minunat.

2. Crema de după plajă

Niciodată să nu uităm că, deşi ne protejăm pielea înainte să ne expunem la razele soarelui, trebuie să ne protejăm şi după o sesiune de lenevit pe plajă, balcon sau la ştrand, cu o loţiune After Sun. Unguentul Superbronzant din aceeaşi gamă vă va alinta pielea chiar mai mult decât crema de plajă şi o va lăsa tânără şi plină de vitalitate. Datorită proprietăţilor calmante ale unguentului, nu veţi avea probleme cu petele roşii sau cu pielea uscată.

3. Pălăria

O altă regulă foarte importantă atunci când decidem să ne bucurăm de o zi perfectă de vară este purtatul pălăriei! Pălăriile mari, micuţe, cu panglici, cu flori sau simple, vă vor asigura protecţia necesară, astfel încât, după o zi de stat la soare să nu plecaţi de la plajă cu dureri de cap şi o posibilă insolaţie. Ba chiar mai mult, o să vă ofere şi o alură chic.

4. Uleiul de măsline

Deşi poate pare un sfat ciudat, uleiul de măsline face minuni pentru hidratare şi un bronz uniform, conferind pielii şi o nuanţă cafenie. Mai mult decât atât, în combinaţie cu o cremă de protecţie, va creşte nivelul de protejare şi pielea va străluci incredibil.

5. Creme şi muşeţel pentru faţă

Faţa nu este de neglijat! După cum ştiţi, la nivelul feţei pielea este mult mai sensibilă, motiv pentru care trebuie să îi acordăm o îngrijire mai atentă. Pentru a evita îmbătrânirea prematură, arsuri sau uscarea pielii, vă recomand să utilizaţi o cantitate mai mare de cremă solară, să vă tamponaţi uşor faţa cu dischete demachiante înmuiate în ceai de museţel, de fiecare dată când aveţi ocazia şi, bineînţeles, să nu uitaţi de crema After Sun!

Toate acestea fiind spuse, haideţi să uităm de probleme, de cotidian şi de lumea din jurul nostru şi să ne simţim cât mai frumoase, iubite şi relaxate vara aceasta! La cât mai mult soare şi o piele cât mai fină!

Ce să-ţi mai spun? Nu mai ştiu.

Heaven, Hell, Limbo. No-one really knows where we're going or what's waiting for us when we get there, but the one thing we can say for sure with absolute certainty is there are moments that take us to another place, moments of Heaven on earth, and maybe for now, that's all we need to know. 

M-am încurcat multă vreme printre cuvinte pretenţioase şi scuze penibile. Te-am scuzat de prea multe ori şi pe mine m-am condamnat la ani şi ani de carceră. Am uitat să mai râd, să plâng, să scriu, să ascult. M-am ramolit uşor uşor ascultând de o voce care nu era a mea.

Ce să-ţi mai spun? Nu mai ştiu.

M-am săturat să tot caut gânduri adecvate pe care să le împrăştii pe foaia îngălbenită de timp, cu un condei care se vrea a fi perfect. Nimic nu e perfect. Perfecţiunea nu e perfectă. Ciocolata belgiană, cuvintele alese, cea mai frumoasă zi de vară, nimic. Nimic nimic nimic. Aşa că nu, nu o să mă mai exprim conform tiparului.

Ce-ar fi să vorbesc liber acum?

Dac-aş şti măcar ce să spun...dar nu mai ştiu ce vroiam să zic. Mă gândesc la mare, la libertate, îngheţată, frumuseţe pură, ochi blânzi şi o voce caldă care să îmi ridice temperatura corpului mai mult decât ar fi normal. Mă gândesc la nimic, dar la tot. Filosofez. De fapt, ce tot spun? Aberez.

Las-o baltă. Nu mai are rost. Oricum m-am pierdut deja în alte gânduri.

Am pierdut...

Meredith: I...uhm...

Derek: You're not ready for this.

Meredith: No.

Derek: I asked for too much.

Meredith: I think so.

Derek: So, this is it?

Meredith: Yeah.

Derek: We're breaking up?

Meredith: We're breaking up.

Derek: [Walks to Meredith] We're broken up.

                                                                 Meredith: It's done.

Am pierdut sau am câştigat?


Am jucat ruleta rusească şi m-am ales cu o jumătate de inimă lipsă, un gol în stomac şi o viziune incertă asupra viitorului. Am pierdut sau am câştigat? Întrebarea aceasta mi se plimbă în minte aşa cum un val stingher atinge ţărmul odată la câteva secunde, în speranţa că va găsi ceva nou printre firele de nisip.

Am pierdut...iubire, grijă, ascultare, frenezie. Am pierdut timp preţios şi cuvinte plasate strategic printre anumite rânduri şi la ore bine stabilite. Am pierdut inspiraţie, am pierdut pe cineva de care să îmi fie dor. Am pierdut şi vise şi planuri şi idei de împărtăşit. Am pierdut persoana cu care le-am împărtăşit.

Ce să mai fac acum? Merg mai departe. Aştept să vină ceva sau să plece altceva, aştept fursecuri, ceai cu scorţişoară şi muzică bună. Aştept un remediu. Care este oare leacul pentru aşa ceva? Cum pot oare să trec mai uşor peste aşa ceva?

Sau poate...poate am câştigat. Am câştigat alte şanse, alte idei, planuri şi gânduri care uneori mă macină, iar alteori mă consolează. Am câştigat un altfel de timp...timpul care îmi permite să judec, să mă controlez şi să aleg. Am câştigat linişte, calm, libertate.

Oare dacă peste un timp o să le pun în balanţă, voi constata că am pierdut sau am câştigat?

Plăceri vinovate

Looking back, it's easy to see when a mistake has been made... to regret a choice that seemed like a decent idea at the time, but if we used our best judgment and listened to our hearts, we are more likely to see that we chose wisely and avoided the deepest most pain regret of them all - the regret from letting something amazing pass you by. - Grey's Anatomy

Plouă.

Plouă de câteva zile încontinuu și deja simt că stropii de ploaie fac parte din mine...că sunt una cu ei și că fără ploaie nu aș mai putea trăi. E ciudat cum ajungi să iubești un lucru pe care l-ai disprețuit atâta timp și pe care, cu cât simțeai mai mult că începi să îl vrei, încercai să îl urăști pentru că era nefiresc să îl iubești.

Mă simt hipnotizată. Mă simt ca și cum singurul lucru care m-ar putea face fericită în momentul acesta e ploaia asta ciudat de atrăgătoare. E un lucru bizar atracția aceasta, nu crezi? Cum te face ea să îți pierzi mințile, să îți contrazici fiecare principiu și fiecare celulă din corp, fiecare părticică a minții care îți spune Nu! Nu o face!

Dar nu pot să nu o fac...mi-e foarte greu să stau departe de picurii de ploaie care mi-au otrăvit mintea și sufletul și care mă trag cu o viteză amețitoare spre ei, fără să pot măcar să reacționez.  Lângă o cană de cafea fierbinte cu scorțișoară și un halat călduros, stropii de ploaie încununează o zi atipică, dar neașteptat de perfectă.

Plouă, dar cumva e în regulă de data aceasta. Ploaia e plăcerea mea vinovată acum. E ciudat cum ajungi să iubești dintr-o dată un lucru pe care te-ai chinuit atât să îl respingi, nu-i așa? Lucru bizar mai e și atracția asta...

Cine sunt?

Is this me? Is that you? 

Încerc să mă regăsesc în articole scrise de-a lungul anilor, însă mă văd în foarte puține. Oglinda îmi arată o figură puțin recognoscibilă. Hainele pe care le îmbrac parcă nu îmi aparțin. Mă recunosc tare puțin. Cu fiecare zi care trece, încerc să mă recuperez pe mine însămi, căci mi se pare că mă văd treptat în tot mai puține locuri.

Pe cine mint? Nu mă mai văd nicăieri. Nu mă recunosc. Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești? Cine sunteți voi toți aceștia care treceți pe lângă mine și mă priviți cu dezinteres vădit? Cine ești tu cel care mă saluți cu drag, printr-o fluturare discretă a mâinii și îmi zâmbești vizibil emoționat?

Oprește-te puțin. M-aș prezenta însă nu știu cum să încep. Nu știu cum să îți spun. Ba chiar mai mult, aș vrea să te întreb: tu știi cine sunt? Spune-mi, te rog. Mă cunoști? M-ai iubit? Mă iubești? Îți simt palmele calde pe obraji și am impresia că acolo și trebuie să fie și constat mirată că mi-ai lipsit. Cine ești? Spune-mi...am știut să iubesc? Am știut să te fac fericit? Oare mai știu să o fac?

Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești tu acela care mă ocrotești și îmi oferi atâta iubire?

Poate - partea a treia

Cine ar fi crezut? Ea din toate celelalte. Ea să fie cea care avea onoarea să se supere pe el și apoi să îl ierte de fiecare dată. Ea să fie cea care îi săruta fruntea ca pe o icoană și cea care îi strângea mâinile masive în mânuțele care erau doar jumătate cât ale lui. Ea să fie cea care îl punea pe jar cu un poate, în timp ce zâmbea în interior știind că orice poate era de fapt un da.

Poate - partea a doua 

http://thelifeofagreenfairy.blogspot.ro/2013/09/poate-partea-doua.html

Fetița noastră avusese parte de câteva zile de coșmar – de fapt, avusese parte de câteva luni de năucitor și obositor...poate. Iar toată această perioadă a trecut pe lângă ea la fel cum un continent se îndepărtează de cel de lângă el – cu încetinitorul.

Era tot acolo în cameră cu el. Însă la răstimpuri îi dădea drumul la mână și își îndepărta privirea de el, cu riscul să nu și-o mai îndrepte spre aceiași ochi. Cu toate acestea, mai lua câte o pauză și îl privea fix în ochi, sigură, matură și decisă, îl lua de mână și îi vorbea.

Vreau să plec.

Nu pleca.

De ce?

Așa.

Hm...

Nu știu de ce am trăit așa până acum, dar nu mă lăsa acum când pot să lupt.

De ce nu dăduse dovadă de acea siguranță și înainte, se întreba și copila cu ochii mari și întunecați. Poate că dacă ea ar fi plecat mai devreme, ar fi descoperit și el maturitatea mai din timp. Sau poate nu. Oricum ar fi fost, ea nu putea să plece. Deși încercase de nenumărate ori să fugă din camera aceea care i-a surprins în toate ipostazele și a fost martora tăcută a tuturor gândurilor celor doi, nu putea. Pur și simplu nu putea...

Ceaiul clocotea de ceva vreme în ibricul de un roșu cărămiziu și ars pe margini, semn că cei doi uitaseră de mult de el. Aveau probleme mai importante de rezolvat. Iar în timp ce ei încercau să scape de un poate aici și un poate acolo, timpul și tinerețea fugeau de lângă ei. Zugrăveala de pe pereții camerei începuse să cadă, becul nu se mai aprindea de mult, iar podeaua încremenise asemenea fetei, care oricât își dorea să ia o decizie, era țintuită în loc.

Un bărbat și o femeie se țineau acum de mână. Ea, frumoasă, demnă, avea riduri, el, îmbătrânit, dar cu aerul unui cuceritor, avea fire albe. Ea era deja femeie – gata cu copila aceea de care vorbeam acum ceva vreme – iar el, bărbat în adevăratul sens al cuvântului. S-au privit surprinși parcă de superficialitatea trecerii timpului și au filosofat o vreme pe această temă.

Într-un final însă, fata i-a luat fața în mâini și l-a sărutat. Dulce, îndelung, în semn de adio...cu o lacrimă prelingându-i-se pe obrazul subțire și rozaliu, a zâmbit și s-a îndreptat spre ușa căzută de ceva vreme, cu pași mici și înceți, în speranța că poate...

Stai.

Nu.

Te rog stai.

Nu...

Te iubesc.

Și eu te iubesc, dar nu mai stau.

Stai! Te implor, stai! Stai...

*Poate că...poate că ar trebui să îi dau o ultimă șansă* a fost gândul care a întors-o din drum și a aruncat-o, de data aceasta cu precauție, înapoi în brațele lui tremurânde și obosite de atâta luptă.

Te iubesc, dar e ultima dată.

Știu.

*Poate că nu va mai fi nevoie de încă o luptă* sufletul încerca să o asigure... iar dimineața i-a găsit îmbrățișați și zâmbitori, cufundați în visele copilăriei, sub plapuma grea ce îi transforma din nou în tineri și în praf de fericire.

Anotimpuri noi

If there’s one thing I’ve learned over the years, it’s that it only takes one person, one patient, one moment to change your life forever, to change your perspective, colour your thinking. To force you to re-evaluate everything you think you know. To make you ask yourself the toughest questions: Do you know who you are? Do you know what’s happened to you? Do you want to live this way?

Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Mă simt liberă și protejată totodată. Cumva mi-e teamă să mă bucur de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, de modul în care totul pare că se așează încet încet. Cu toate acestea, nu pot să nu simt o oarecare satisfacție la gândul că parțial deciziile mele m-au adus în punctul în care sunt acum.

Sunt, pf, cum să vă explic...sunt valul stingher care încearcă să mai lovească malul cu putere pentru o ultimă dată, după o furtună ce părea interminabilă – nu mai am forța necesară să fac găuri în nisipul fierbinte, nici nu mai prea vreau asta, dar încerc totuși. Nu mai vreau să mă lupt aiurea cu morile de vânt, să îmi împart gândurile între a pleca și a rămâne, între a mă certa și a lăsa de la mine, între a fi aici sau a fi acolo.

Afară e primăvară și primăvară începe să fie și în sufletul meu. Înfloresc încet, și pe măsură ce o fac, mă și calmez. Am crescut...m-am maturizat și se vede. Vreau zile line și viață de familie. Nu mai vreau facultate, așa cum nu mai vreau nici cluburi. Vreau să ies la o cafea dimineața pe balcon, să fiu sărutată dulce pe frunte și să fiu ținută de mână în timp ce scriu grăbită un articol de ziar, singurul stres al vieții mele fiind câte un deadline.

Am obosit. Așa că l-am luat de mână și i-am spus că îl iubesc și că vreau să fiu a lui și numai a lui toată viața. Sunt convinsă de asta. Vreau să mă trezesc zi de zi cu gândul că el este acel cineva care mă bucură cu zâmbete și îmbrățișări atunci când mă năpădesc problemele. Vreau ca el să fie cel care îmi dă fiori de fiecare dată când mă mângâie. Vreau ca mâinile lui să fie singurele pe care să le sărut cu sfințenie. Vreau să fiu martora fiecărui rid care îi apare pe față și fiecărui fir alb pe care i-l scot cu firea mea explozivă și copilăroasă. Vreau barba lui aspră. Vreau râsetele lui. Vreau privirea. Vreau sărutul.

Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Și e numai vina lui că m-a făcut să îl iubesc.

Aprinde un vis

Iartă-mă, învață-mă, nu-mi spune nu...

Simt un dor nebun de la o vreme încoace. Mi-e dor parcă până și de bătăile inimii tale... ești mereu așa aproape de mine și de sufletul meu și cu toate acestea, parcă cu cât ești mai aproape, cu atât mi se face și mai dor. Și mă uit pe geam spre balconul unde ne petreceam timpul acum nu multă vreme, și spre patul în care mă îmbrățișai necontenit, și spre cana de cafea, și spre poze, și...

Cu cât te văd mai mult cu atât te vreau mai mult. Iar cu cât te vreau mai mult, cu atât mi-e mai teamă să nu te pierd. Așa că rămân aici, legată de pământ și aștept să se întâmple ceva...să vii, să pleci, să mă privești sau nu, să mă mai vrei sau...sau să nu. Să știi că am nevoie de tine de partea mea...

Mă tot gândesc la tine. Rememorez conversații, zâmbete, certuri, plimbări...rememorez vara, rememorez serile pierdute vorbind și rememorez playlist-uri întregi. Nu mai știu ce să îți mai spun...am atâtea gânduri și mă văd în imposibilitatea de a le expune. Ce să fie oare cu mine? M-ai întors pe toate părțile și mi-ai dat lumea peste cap, dar nu pot să plec. Nu pot să mă retrag în singurătatea-mi caracteristică și culmea e că nici nu vreau.

Așa că în loc să fug, în loc să mă ascund undeva în abisuri, stau aici și te aștept mereu să vii , să mă ții iar în brațe și să îmi săruți obrajii. Închid ochii și încerc din răsputeri să te visez. Poate ne întâlnim acolo, căci mintea-mi vorbește doar de tine. Cu fiecare secundă care trece fără să te simt, mă pierd tot mai mult în gânduri. Așa că hai să dormim....să ne dăm întâlnire într-o altă lume unde existăm doar noi doi.

Simt un dor nebun de la o vreme încoace...

11 ianuarie

It is almost IT. Almost...so close...have a little more patience pretty girl. Just a little bit more, and he will be standing in front of you, smiling, loving, caring, waiting for you to tell him all you have been expecting too much time to say...It is almost it.

Mai sunt câteva zile până vom împlini un an, însă inspirația zace în mine de mult. Mă gândesc ce să îți spun în acea zi mereu, În fiecare zi...m-am gândit că ar fi frumos, așa cum o făceam la început, să îți scriu o scrisoare...poate că voi reuși să nu uit nimic așa.

Dragul meu,

Cu fiecare zi care trece și cu fiecare sărut te iubesc parcă mai mult. Mă gândesc mereu la tine, la privirea cu care mă învălui în fiecare secundă, la trandafirul pus la uscat și la certuri.

Nu aș vrea să trăim fără certuri. Am fi plictisitori, nu crezi? Iubindu-ne cuminți, ca doi copii care se țin de mână, cred că s-ar pierde tot farmecul. Iar dacă m-ai suportat aproape un an cu nebunii, cu bune, cu rele, cu nervi și prostioare, de ce să schimbăm asta de acum înainte?

Fiecare zi alături de tine e prima zi din restul vieții mele. Mă trezesc, îți văd figura zâmbind pe ecranul telefonului și renasc. Râd când mă privesc în oglindă și văd o copilă pe care tu o numești femeia ta. Râd fiindcă ești singurul care mă vede așa, și singurul care vreau să mă vadă. Așa, altfel, oricum, așa cum vrei tu, doar să mă vezi. Mereu frumoasă, mereu cuminte, mereu a ta așa cum îți place ție.

Te iubesc! Iar după un an o spun cu mâna pe inimă și pe suflet și îți sărut fruntea cu drag.

Te iubesc, copil cu ochi căprui și frumoși.

Te iubesc, bărbatul meu dulce și grijuliu.

Te iubesc mereu, ca o nebună, te iubesc astăzi mai mult decât te-am iubit ieri, iar mâine te voi iubi mai mult decât azi.

Te iubesc. Te iubesc și te respect și te visez în viitorul meu.

Te iubesc fiindcă fiecare zi alături de tine e prima zi din restul vieții mele.

Te iubesc enorm...și aș vrea să ți-o spun măcar încă un an de acum încolo. Dar pentru moment, iubitule, aș vrea să îți spun doar...La mulți ani! La mulți ani frumoși și fericiți alături de mine!!!

Cu toată iubirea din lume,

A ta pentru totdeauna,

Fripturica ta.

E aproape un an..

EA era astfel…ea impresiona prin simpla prezenţă, avea trăsături de copil cu ochi mari şi buze pline. Era naturală…cu părul castaniu lăsat liber pe spate, fără tocuri şi decolteu, cu obraji sidefaţi şi fără niciun accesoriu, părea un personaj dintr-un cu totul alt decor, mai puţin cel al vieţii mele.

Atunci când toată lumea iese din sală, după ropote de aplauze și mii de zâmbete, rămân singură pe scenă. Îmi dau masca jos. Mi-o pun însă repede la loc, sting reflectoarele care mă orbesc și privesc spre public. E întuneric. Reuseșc cu greu să disting o figură prietenoasă și iubitoare venind spre mine.

Mă îndrept fericită și cu brațele deschise spre el, însă face doi pași înapoi speriat, timid și puțin reticent. Îmi dau masca jos și mă așez pe marginea scenei, în speranța că se va răzgândi și va veni la mine. Aștept răbdătoare și cu inima caldă ca timpul să își spună cuvântul.

Trec zile. Trec săptămâni, apoi luni. Suntem tot aici. Eu, subțirică, cu părul desprins și ușor dezordonat, îl fac să se apropie câte puțin iar el, minunat, cu o privire serioasă dar caldă și cu barba puțin crescută, mă primește în inima lui încet dar sigur. Îmi spune povești în timp ce se joacă cu câte o șuviță rebelă. Mă studiază atent și eu la fel, ca și cum am încerca să reținem cât mai multe detalii într-un timp cât mai scurt.

Ne îndrăgostim...îi trimit scrisori iar el scrie despre mine. Învățăm să ne iubim, să ne respectăm și să iertăm. Timpul trece, dar trece pe lângă noi...spectatorii vin și pleacă încă, dar eu nu mai port masca, fiindcă lui nu îi place. Vrea să fiu eu, așa că eu și sunt. Simplă, uitucă, aiurită, visătoare, dar el mă iubește așa.

Se apropie un an de când mi-am dat pentru prima dată masca jos și am îndrăznit să visez la el. Mă iubește încă și eu îl iubesc pe el. Ne certăm și ne mâncăm zilele, dar ne împăcăm mereu și râdem de noi și de cât de orgolioși putem fi uneori. Vreau să petrecem o viață pe scena iubirii noastre, să creștem și să se joace cu șuvițele mele mereu. Eu subțirică și cu părul dezordonat, el serios, dar iubitor și grijuliu.

Îl iubesc!

The only thing I need

It's beginning to feel a lot like Christmas...

Cafeaua aburindă umple camera de un parfum amărui. Ți-am adus o bomboană legată cu o panglică roșie și un sărut înghețat de frigul de afară. Buzele tale fierbinți topesc încet încet gheața care îmi învăluie trupul.

E cald și bine aici la tine. Asculți muzică și privești când spre mine, când spre calculator. Din când în când avem câte o tentativă de conversație pe care o încheiem rapid cu râsete și o îmbrățișare lungă. Încă nu a venit Crăciunul...însă în prezența ta nu pot să nu mă simt mereu ca într-un glob de cristal cu o lume perfectă în el, plină de zăpadă și parfum de iubire și lumânări.

Salteaua e puțin cam tare...tocmai de aceea stau tolănită pe tine ca o pisică dornică de căldură și atenție. Iubesc momentele acestea în care nimic nu contează în afară de cafeaua fierbinte cu rom și scorțișoară, mandarinele de pe birou și noi doi.

Timpul stă în loc deja de ceva vreme, iar parcă lumea a înghețat cu totul în jurul nostru.  Am uitat de frigul de afară, de facultate, de bani și de promisiuni. E sărbătoare în camera noastră și ne bucurăm din plin de ea. Noi doi, căldura și muzica în surdină. Un Moș bogat în iubire, puiule și la cât mai mulți Moși împreună!

Te iubesc.

Se întâmplă uneori

Heaven is a place on Earth with you...

Se întâmplă ca uneori ca Raiul să fie foarte departe...atât de departe încât în acel moment cred că nici măcar nu există. Aș vrea să fim copii din nou...să ne jucăm, să fugim unul după celălalt, să îmi oferi flori, să iubim copilărește...simplu și pur. Idilic.

Se întâmplă în așa fel încât nu întotdeauna mă simt în stare să îți citesc mesajele...nu îmi place să ne certăm...și cu toate acestea, ruga nu îmi este ascultată. Și ne certăm odată, poate de două ori...dar de fiecare dată parcă se rupe o părticică din mine și încerc disperată să țin de ea și cu dinții...și plâng. Plâng pentru că părticica aia simt că ești tu. Și nu vreau să te pierd.

Se întâmplă să ne și iertăm repede. Să îmi spui că mă iubești și să treacă. Să te iau în brațe, să te strâng tare tare și să zâmbești. Și ne împăcăm și ne iubim iar la fel ca înainte, dacă nu chiar mai mult...și râdem, râdem mult și cu poftă de cât de fraieri putem fi uneori și de cât de ușor ne putem reveni dacă ne privim adânc în ochi.

Se întâmplă însă uneori să aștept să mă suni și să nu o faci...și aștept, aștept, aștept. Dar tu nu vii. Și plâng din nou fiindcă mi-e teamă că poate nu o să mă mai suni deloc...poate nu mai vrei. Poate nu mă mai vrei. Poate te-ai săturat și vrei altceva. Sau vrei să fii singur. Sau poate sunt paranoică...se mai întâmplă.

Se întâmplă uneori ca Raiul să fie foarte departe..vino, Raiule, înapoi. Iartă-mi copilăriile...fă-mă să le iert pe ale tale. Mereu ne iertăm unul pe celălalt indiferent de cât de rău ne este, nu? Sper să se întâmple și acum la fel. Că eu fără tine nu mai fac un pas. Protestez. O să rămân statuie până vii. Orice ar fi.

Slăbiciune, oglinzi, iubire

Ești slăbiciunea mea...

Aș vrea să nu fi coborât niciodată din autocar...

Acum, stând în pat, rememorez fiecare secundă a vacanței noastre. Îmi lipsesc toate momentele care au făcut cele trei zile atât de frumoase...perfecte.

Aș vrea să putem să ne întoarcem în patul tău de acasă unde parcă fericirea și iubirea noastră erau singurele care existau în lume. Pare că am fi plecat de acolo acum o mie de ani...însă ceasul îmi arată că au trecut doar câteva ore. Câteva ore ne despart de singurătatea în doi după care tânjim în fiecare zi cu ardoare și de care profităm din plin și doar pentru câteva secunde.

Dacă ar fi fost un film aș fi pus pauză la sărutul tău de dimineață. Aș fi pus pauză și la joaca noastră copilărească, la mușcături, la râsete. Aș fi pus pauză de fiecare dată când am sărit în brațele tale implorându-te să mă mai săruți puțin. Aș fi pus pauză la fiecare moment în parte...

Aș vrea să fi putut să rămânem în autocarul acela o eternitate...deși era plin de alți oameni și deși am înțepenit pe scaunul tare și incomod, aș fi vrut să te țin de mână și să privim cum colțuri feerice de lume apar și dispar dinaintea ochilor noștri. Aș fi vrut să rămânem acolo unde timpul părea că se pierde printre râuri și păduri.

Te-aș fi ascultat de un miliard de ori spunându-mi Îmi place să am o femeie în cameră..să mă uit la tine cum te privești în oglindă. Te-aș fi pus pe repeat la fiecare cuvânt rostit și la fiecare răsuflare...of...de-aș putea. Aș vrea să nu fi coborât niciodată din autocar...

Vânzător de lumină

Într-o lume nebună, noi ne ținem de mână...

Îmi încep diminețile mereu cu un gând bun. Astfel, pot să fiu sigură că orice s-ar întâmpla, voi putea să zâmbesc până când te voi revedea. Gândul bun ești indiscutabil tot tu.

Mă gândesc zâmbind la ultima ta îmbrățișare și la cum te rog mereu să o prelungești cu câteva secunde ca să mă pot simți protejată mai mult. Atunci când îmi dai drumul și pornești la drum, mă transform în statuie. Te privesc îndrăgostită cum faci pași mari care te îndepărtează de mine și nu pot nici măcar să respir fiindcă vreau să memorez fiecare trăsătură a ta pe măsură ce dispari.

Atunci când mă învăluie somnul închid ochii. Portretul pe care l-am făcut în minte cu atâta grijă ia viață și te simt din nou îmbrățișându-mă și te aud râzând. Îi mulțumesc universului că mi te-a dat și, închizând ochii la loc, scenariul filmului cu tine începe să se deruleze. Adorm fericită și liniștită – tu ești aici lângă mine.

Mirosul de cafea dimineața mă duce la dimineți petrecute cu tine, la mâncare la pat, râsete, săruturi și cuvinte frumoase. Acesta e motivul pentru care îmi reumplu întotdeauna cana cu cafea atunci când realizez că i se pierde parfumul și, odată cu acesta, și videoclipul dimineților noastre.

Îmi încep diminețile mereu cu un gând bun. Mă înconjor de raze de lumină care mă învăluie în amintirile cu tine...fiindcă tu ești totul. Iar fără tine eu nu concep să mă trezesc.

http://www.youtube.com/v/gmz4VFqD6OA?autohide=1&version=3&attribution_tag=x__Jb9K8l_DO1U4UJPUyLA&autoplay=1&autohide=1&showinfo=1&feature=share