Scrisoare

It’s so over...

Până în ultimul moment al nostru, am crezut cu tărie că te vei răzgândi. Până la ultima suflare de iubire, ţi-am simţit sufletul contopindu-se cu al meu. Până la ultima vorbă rostită la supărare, ţi-am şoptit că te vreau lângă mine.

Cred că nu m-ai auzit bine...sau poate nu ai vrut să mă auzi. În orice caz eu te anunţ, cu tristeţe în suflet şi o lacrimă ascunsă într-o scrisoare, că plec. Te-am vrut. Te-am vrut mult. Corpul însă mă doare şi mâna dreaptă mi se mişcă în semn de adio şi nu pot să îi fac nimic să o opresc.

Trec printr-un proces pe care cred că îl pot asemăna doar cu dezalcoolizarea. E dureros, e anevoios şi mi-e teamă. S-ar putea să îmi pierd şi ultima fărâmă de speranţă în iubirea adevărată, puternică, eternă. Cred că aş putea chiar, ironic, să îţi mulţumesc pentru asta. E momentul să cresc, să mă maturizez şi să uit de romanele de dragoste care îşi au locul doar în cărţile de pe noptieră. 

A fost frumos cât a durat. Apoi însă a încetat să mai fie. A fost întradevăr o nebunie. Ţie îţi plăcea să crezi că era o nebunie frumoasă. Eu cred că a fost doar pură, copilărească, idioată nebunie. Nu aveai de gând să alegi o furtună pe ocean. Ai ales, inconştient, calmul de pe lac. 

Mă gândesc de o vreme cum să închei. Nu ştiu însă cum. Mă gândesc la visul de iubire pe care mi l-ai aşezat pe suflet şi la gânduri implantate strategic în cămăruţe ascunse ale minţii mele. E timpul să le scot acum, să le smulg aşa cum doctorul smulge un bandaj de pe o rană – rapid şi fără avertismente. Aşa că îţi spun sincer, simplu, La revedere.  

Spune-le

Tell them the fairytale gone bad.

 

Spune-le cum te-ai îndrăgostit de mine. Spune-le.

Spune-le de sufletul meu și de cât de mult tânjea după tine.

Spune-le de confuzia ta și de înghețata din parc.

Spune-le cum te-am făcut să te simți.

Spune-le cum am tresărit când mi-ai cuprins mâna pentru prima dată.

Spune-le.

Spune-le cât de mult am încercat amândoi să stăm departe și nu am reușit.

Spune-le povestea noastră tragi-comică.

Spune-le câtă supărare îmi citești în priviri când greșești.

Spune-le câtă viață citesc în ochii tăi când ne întâlnim întâmplător.

Spune-le măcar lor...gândurilor tale ce decizie vrea sufletul tău să ia. Fă-le să se înțeleagă. Adună-le, fă o ședință și spune-le...

Spune-le că vreau să plec.

Spune-le că vreau să și rămân.

Spune-le că nu știu de care gând să ascult.

Spune-le tu. Poate te ascultă.

Because you are the only one

Even if it all doesn’t work, even if it all goes to Hell, even if I’m miserable and alone, the smallest chance at a perfect life with you is infinetly better than an immortal one without you.

Spune-mi că ai renunţat la viaţa ta încununată de obişnuinţă şi repetitivitate. Spune-mi că eşti acolo undeva şi mă aştepţi tu pe mine. Spune-mi că eşti liber să fii al meu cu totul.

Promite-mi că o să iei în calcul fiecare lucru pe care o să îl pierzi dacă decizi să renunţi la noi. Promite-mi că o să te gândeşti la mine şi la privirea caldă pe care ţi-o ofer incontrolabil atunci când te văd, înainte să iei o decizie. Promite-mi că vei fi cu sufletul aici lângă mine. 

Uită de probleme. Uită de temeri. Uită de monotonie. Uită de ea, de ei, de tot. 

Ascultă-mi bătăile inimii. Ascultă-mi sufletul cum tremură de dragul tău. Ascultă-mi respiraţia care aproape se pierde în neant atunci când eşti lângă mine. Ascultă-mi cântecul degetelor deasupra tastaturii atunci când eşti în gândul meu. 

Simte-mă. Respiră-mă. Sărută-mă.

Când?

If you ever want to be in love...

Mi-e teamă să te revăd. Mi-e teamă de zâmbetul tău perfect şi de atitudinea ta atât de plăcută sufletului meu. Mi-e teamă şi cred că şi ţie îţi e.

Îmi doresc să iei o decizie, nu atât de mult pentru mine, cât pentru tine. Poate nu o să mă crezi, dar eu te înţeleg. Înţeleg frica unui nou început, înţeleg teama de a lăsa în urmă un lucru pe care eşti sigur că o să îl ai toată viaţa. Înţeleg jocul pe care ţi-l face inima în piept atunci când îţi imaginezi cum ar fi să o iei de la capăt. Atâta stres, atâtea lucruri noi de aflat.

Ce nu pot să înţeleg însă e de ce nu vrei să încerci. Mi-am spus aseară că ultimul articol a fost ULTIMUL. Din păcate însă degetele nu-mi fac pe plac. Tremură de emoţia unui nou articol de fiecare dată când mă gândesc la tine. Aşa că, iată, m-am întors la foaia albă avidă după o nouă poveste. 

Am atâtea întrebări să îţi pun. Din păcate însă nu simt că acesta e un moment oportun pentru mine să îţi scriu mesaje. Aşa că îţi scriu aici, poate, doar poate, o să îmi răspunzi. Dar te rog, atunci când o să o faci, fii tu. Doar tu. Fără bagaje, fără trecut, fără temeri. Sunt doar eu aici, aşteptând, aşa cum ţi-am promis că fac. Nu ştiu însă cât voi fi capabilă să trăiesc în Purgatoriu. Am nevoie să ştiu dacă mă îndrept spre o plajă însorită şi ascunsă de lume unde nu voi putea fi contactată nici măcar de propria fiinţă sau spre lumea ta.

Să revenim...

Spune-mi, te rog, cum îţi place să iei micul dejun? Singur? Alături de mine, cu un ziar lângă tine şi o cafea aburindă? Cu ea?

Spune-mi, te rog, când ai dormit ultima dată cu obrazul atât de aproape de inima unei femei, încât simţeai că poţi chiar să o atingi?

Şi mai spune-mi când ai simţit un dor nebun de cineva? Când ai iubit ultima dată cu adevărat pe cineva? Când ai simţit ultima dată fericirea aceea care îţi ieşea parcă prin toţi porii? Când?

Când?

Photograph

You can keep me inside the pocket of your ripped jeans

Aş vrea să pot să te ţin ascuns nu doar în suflet, ci şi într-o fotografie. Fotografiile, dacă sunt făcute cu suflet, păstrează iubirea, suflul de viaţă şi senzaţia de eternitate, indiferent de câte ori le priveşti. Poate şi acesta este unul din motivele care mă fac să mă întorc în repetate rânduri la tine. Nu am eu talentul tău, însă vreau să îţi spun că te-am fotografiat cu aparatul minţii. Poza ta e ascunsă undeva în sufletul meu şi pot să te revăd astfel de fiecare dată când simt lipsa zâmbetului tău. 

Tu însă ai câteva fotografii adevărate cu mine, în care ai reuşit să îmi surprinzi fericirea care mă năpădeşte atunci când ştiu că eşti în zonă. Ciudat lucru şi fotografiile acestea, nu-i aşa? Am încercat mereu să îmi dau seama cum o simplă imagine poate să transmită atât de multe sentimente amestecate cu gânduri şi trăiri. Atunci când privesc fotografiile făcute de tine, aproape că pot să îmi ating sufletul şi să retrăiesc acele momente.

Cât de frumos ar fi să faci asta mereu? Fiecare nerv, fiecare rid, fiecare respiraţie încununată de alcool, de lacrimi, de bucurie, de fiecare mişcare a mea, a ta, a noastră să fie surprinse pentru eternitate pe un suport fizic?

Aş mai fi vrut să îţi spun ceva, dar acum, cu gândul la fotografii şi perfecţiunea unui simplu click al minţii sau al aparatului foto, am uitat. Aş fi vrut să îţi mai spun atâtea. Am atâtea momente de sinceritate idioată şi absolută pe care le ascund undeva adânc într-un sertar al minţii, pentru că nu e momentul unor astfel de mărturisiri. Acum e momentul să îţi sărut obrazul cu buzele îngheţate de vremea aceasta care imită perfect temperatura şi instabilitatea sufletului meu. Acum e momentul să te strâng în braţe cu gentileţea şi fericirea cu care ţi-ai pus mâna în jurul meu doar cu câteva zile în urmă. Îţi aminteşti? Am momentul fotografiat în minte.

Unde eşti? Ce faci? Te-ai mai gândit la mine? Te-ai mai gândit la noi? Ai mai fotografiat vreo feţişoară care emană fericire atunci când te vede?

Once upon a different life

Dacă o să fiu eu, o să am mare grijă de sufletul tău...

Într-o altă lume, poate într-un alt univers, tu ai fi al meu. Te-aș iubi mai mult decât am crezut vreodată că o pot face. Te-aș lăsa să mă ocrotești, așa cum ai promis odată într-o noapte cu cer senin și căldură în suflet. 

Într-o altă lume, nu ai mai avea dubii. Eu aș fi singurul și cel mai frumos lucru din viața ta. Eu aș fi Totul tău, iar tu, dragul meu, ai fi al meu. Împreună am fi o melodie sublimă, pusă pe repeat.

Am fi marea și nisipul.

Am fi cerul și pământul. 

Am fi soarele și luna în același timp pe cer.

Am fi combinația perfectă.

Am fi noi.

Am fi perfecți.

Am fi, dar nu suntem.

Pentru că în lumea reală, tu ești acolo, eu sunt aici. Tu gândești iar eu aștept. Aștept un semn. Aștept un mesaj. Aștept un sărut. O privire. Un zâmbet. O îmbrățișare. Aștept ca timpul să se oprească în loc, într-o stare contemplativă și încununată de gelozie asupra perfecțiunii noastre.

Aștept. Tu lași însă timpul să treacă. 

Ce te faci când tot ce POŢI să faci este să aştepţi?

It's not you...it's me.

M-am întors la singurul lucru pe care sunt sigură că pot să îl fac bine - scrisul. Am impresia că întreaga mea viaţă e un poem care se scrie singur. Orice decizie aş lua, orice drum aş alege, el, poemul, îşi rescrie versurile în aşa fel încât să îi iasă strofele după bunul plac şi niciodată după dorinţele sufletului meu. Fiecare moment în care am crezut cu tărie că am reuşit să îi frâng aripile, a fost un moment iluzoriu.

Nu ştiu de ce îmi pierd drumul mereu, cu toate că întotdeauna am susţinut că viaţa ţi-o formezi singur după bunul plac. Nu înţeleg ce are Universul acesta cu visele mele sau ce nu îi place la ele. Mi-aş dori ca măcar odată cafeaua aburindă să nu se mai răcească. Mi-aş dori să am aceeaşi cafea pentru eternitate care să mă îmbrăţişeze în fiecare dimineaţă cu aburii fini şi calzi, la fel ca atingerea soarelui la răsăritul unei dimineţi de vară târzie.

Mi-aş dori să nu mă mai întorc aici, în singurătatea paginilor albe, pure, nescrise, care mă aşteaptă parcă fremătând de emoţia unei noi poveşti de dragoste imposibilă. Viaţa artiştilor care îşi duc existenţa în compania foilor avide după iubiri neîmpărtăşite nu mă mai atrage. Nu mai vreau să fiu Eu - Scriitoarea, Eu - Caricaturista propriului portret, Eu - Cântăreaţa pierdută în versuri de iubire idioată şi de iubire pierdută şi de iubire împărtăşită în momente total greşite şi de iubire PUNCT.

PUNCT. Vreau să fiu eu cea care pune punct. Vreau să fiu eu cea care decide ce se întâmplă cu viaţa asta a mea. Nu el sau el sau dacă nu e niciunul din cei doi, sigur va fi un al treilea EL. Vreau să fiu un puzzle complet. Fără bucăţi răsfirate prin corp, ascunse după organele care pulsează pe ele. Fără bucăţi tot mai mici de fiecare dată care se împrăştie în corpul ăsta al meu prea mic pentru atâtea piese dintr-un puzzle care de fiecare dată când îl fac la loc are tot mai multe părţi lipsă.

Mi-aş dori, ah, cât mi-aş dori...

Stuck in reverse

When you try your best, but you don't succeed, 

when you get what you want, but not what you need...

Nu mă mai pot opri din scris. Am o mie de gânduri blocate în cap şi încerc să le iau pe rând şi să le înfrunt, dar de fiecare dată când îmi apari tu în minte, uit totul. Am o mie de gânduri şi deşi fiecare are legătură cu amalgamul de sentimente pe care mă faci să le trăiesc, atunci când încerc să le înlătur, tot tu eşti aici.

Oare voi fi capabilă cândva, în viaţa asta lungă pe care simt că o am înainte, să uit de tine? Probabil că nu. Cred că nu. Din păcate, sper că nu. Tot ceea ce simt acum e pur şi simplu de neînţeles. Îmi doresc să uit, să treacă totul, să nu mai acord o importanţă atât de mare fiecărui semn din partea ta şi din partea universului şi cu toate acestea, nu fac nimic să schimb ceva.

Pur şi simplu stau. Stau şi aştept să se întâmple ceva, orice, oricum, oriunde. Aştept să vii şi aştept să pleci. Aştept să îmi scrii şi aştept în egală măsură să dispari definitiv din viaţa mea. Continui să susţin că fac tot posibilul să îmi pun viaţa la punct, dar sunt o ingrată când spun asta pentru că adevărul e că nu fac şi nu vreau să fac nimic.

Am pierdut ceva atunci când ai plecat. Ceva esenţial. Cred că m-am pierdut pe mine. M-am pierdut, mi-m pierdut puritatea, minţile, sufletul, gândurile. M-am pierdut cu totul şi nu ştiu cum să mă regăsesc fără tine. M-am pierdut şi da, vreau să mă întorc, dar cred că numai tu ştii cum aş putea să fac asta.

Spune-mi, te rog. Cum? Cum să mă regăsesc? Unde sunt? Cine sunt?