Stuck in reverse

When you try your best, but you don't succeed, 

when you get what you want, but not what you need...

Nu mă mai pot opri din scris. Am o mie de gânduri blocate în cap şi încerc să le iau pe rând şi să le înfrunt, dar de fiecare dată când îmi apari tu în minte, uit totul. Am o mie de gânduri şi deşi fiecare are legătură cu amalgamul de sentimente pe care mă faci să le trăiesc, atunci când încerc să le înlătur, tot tu eşti aici.

Oare voi fi capabilă cândva, în viaţa asta lungă pe care simt că o am înainte, să uit de tine? Probabil că nu. Cred că nu. Din păcate, sper că nu. Tot ceea ce simt acum e pur şi simplu de neînţeles. Îmi doresc să uit, să treacă totul, să nu mai acord o importanţă atât de mare fiecărui semn din partea ta şi din partea universului şi cu toate acestea, nu fac nimic să schimb ceva.

Pur şi simplu stau. Stau şi aştept să se întâmple ceva, orice, oricum, oriunde. Aştept să vii şi aştept să pleci. Aştept să îmi scrii şi aştept în egală măsură să dispari definitiv din viaţa mea. Continui să susţin că fac tot posibilul să îmi pun viaţa la punct, dar sunt o ingrată când spun asta pentru că adevărul e că nu fac şi nu vreau să fac nimic.

Am pierdut ceva atunci când ai plecat. Ceva esenţial. Cred că m-am pierdut pe mine. M-am pierdut, mi-m pierdut puritatea, minţile, sufletul, gândurile. M-am pierdut cu totul şi nu ştiu cum să mă regăsesc fără tine. M-am pierdut şi da, vreau să mă întorc, dar cred că numai tu ştii cum aş putea să fac asta.

Spune-mi, te rog. Cum? Cum să mă regăsesc? Unde sunt? Cine sunt? 

Aş vrea...dar nu pot.

When you fall asleep with your head upon my shoulder, when you're in my arms, but you've gone somewhere deeper...

Aş vrea.

Aş vrea să te întreb, dar mi-e teamă.

Oare...?

Nu. Lasă. Mai bine nu.

Şi totuşi...

Oare. Oare? Oare eşti vreodată surprins de faptul că îţi apar în gânduri?

Te întreb doar.

Te întreb pentru că nu mai ştiu ce să mai fac...degetele-mi fac iar jocul gândurilor deasupra tastaturii, însă nu iese nimic concret din dansul lor. Închid ochii şi mi te imaginez lângă mine aşa cum erai acum nu mult timp. Îi redeschid pentru o secundă şi apoi îi închid urgent la loc pentru că atunci când privesc în jurul meu şi realizez că nu eşti aici, priveliştea singurătăţii mă sperie prea tare.

Oare? Pf...

Cred că am formulat greşit întrebarea. Şi astfel nu ştiu dacă ai putea să îmi răspunzi. Aşa că hai să încercăm din nou.

Aş vrea să te întreb...oare sunt vreodată în gândurile tale?

Crezi că poţi să îmi răspunzi?

Nu.

Mai bine taci.

Taci pentru că oricât de tare m-ar speria imaginea singurătăţii care mi se afişează mereu dinaintea ochilor, cu atât mai tare cred că m-ar speria răspunsul tău. Încerc să îmi imaginez cum ar fi...ce mi-ai spune. Of...sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să ţi le spun acum. În schimb, îmi îndepărtez vârfurile degetelor de taste, înfrigurată.

Am găsit cartea, ţi-am spus? Cartea. Da. Cartea aceea de care tot vorbeam...cartea care va avea puterea să mă transpună într-o altă lume. Aş vrea să ştii cât de mult îmi place. Aş vrea poate să ţi-o citesc. Să stau aproape de sufletul tău, întinsă pe pat, cu capul sprijinit pe pieptul tău, aşa cum făceam uneori. Mai ştii?

Aş vrea.

Aş vrea să te întreb, dar mi-e teamă.

Oare...?

Kind of...sometimes...maybe

There's no telling how long it's going to take to clean up that chaos once you've begun. Because sometimes you don't know what you're in for. You don't know exactly what you're about to face. You don't know what secrets the body in front of you holds. And whether, by the time it's all over, if there's anything left worth saving.

Nu ştiu dacă mai e ceva de salvat. Şi asta pentru că nu ştiu nici măcar cine eşti. Nu ştiu dacă mai eşti acelaşi, dacă mai eşti oare bărbatul acela perfect, minunat de uşor de citit, fascinant prin onestitatea ta pură de copil.

Îmi spui că nu mai vrei nimic. Dar mă tot întorci din drum atunci când vreau să plec. Încerc să te citesc, dar eşti o carte închisă, ţinută sub lacăt. Iar atunci când reuşesc să văd în spatele scutului, ei bine, te închizi şi mai tare şi fugi.

Îmi spui că e greu, că nu poţi, că nu ştii…dar niciodată nu îmi spui că nu vrei. Cum pot eu oare să ştiu ce să fac sau cum să fiu lângă tine dacă tu mă faci mereu să îmi pun tot mai multe întrebări? Cum pot eu oare să plec sau să rămân? Cum? Te-ai gândit?

Iată că mă trezesc din nou că pierd ore în faţa calculatorului scriindu-ţi romane pe care sunt sigură că nu le citeşti. Şi poate e mai bine aşa. Poate e mai bine să nu mai poţi nici tu să îmi citeşti gândurile. Poate aşa te vei deschide tu, în speranţa că mă voi deschide şi eu. Poate…

Iar poate. M-am săturat de poate. Vreau siguranţă. Cu toate că nici acest poate nu e pe deplin indezirabil. Of…mă gândesc oare cât timp de acum încolo va mai trebui să trăiesc în acest purgatoriu al incertitudinii. Cu tine, probabil, o viaţă.

Stay with me

Why am I so emotional? This is not a good look, gain some self control! 

M-am trezit azi-dimineaţă cu un gol în stomac şi cu senzaţia că nimic din viaţa mea nu mai e în regulă. Simt cum toate speranţele se evaporă în faţa mea, în timp ce încerc disperată să le cuprind cu degetele. Le simt pentru o secundă şi totul e perfect...însă curând, mereu prea curând, ele dispar. Şi tu odată cu ele. Şi plâng, urlu, dau cu pumnii în pereţi, simt că nu mai pot, dar supravieţuiesc.

Apoi te întorci la mine prosteşte. Naiv, simplu şi fascinant totodată, mă întorci din drum. Ştiu că nu asta vrei şi faptul că toate acţiunile tale îmi spun altceva, mă face să îmi doresc să uit că exişti. Să uit de toată durerea asta nenorocită care mă face să cred că o să îmi pierd minţile în curând. Să uit de mâna ta caldă, atât de mare încât simt uneori că m-ai putea cuprinde cu totul în ea. Vreau să uit şi de sărutul tău atât de simplu, dar năucitor şi plin de suflet. Vreau să uit de tot, dar nu ştiu cum. Vreau să uit şi ghici ce...acum chiar nu mai pot.

Aş vrea să pot să fug undeva departe...undeva unde să nu îţi mai simt influenţa la tot pasul, unde să nu îţi inspir parfumul cu fiecare gură de aer pe care o iau, undeva unde, oricât de mult m-ai căuta, să nu mai vreau să îţi răspund. Vreau să fug acolo unde să pot să încetez să mai lupt alături de tine şi împotriva ta. Ironia e că pe măsură ce scriu toate acestea, singurul gând adevărat care îmi conduce mintea e că te vreau. Te vreau atât de mult încât simt că îmi pierd controlul, minţile, sufletul, raţiunea. Te vreau şi vreau ca şi tu să mă vrei.

Te vreau, la naiba, dar se pare că o să rămân cu vrutul, cu un gol în stomac şi gândurile vraişte. Iar tu o să continui să mă faci să îmi doresc să dispar şi să exist totodată, pe măsură ce te joci tot mai mult cu capul meu.

Ride

I once had dreams of becoming a beautiful poet, but upon an unfortunate series of events saw those dreams dashed and divided like a million stars in the night sky that I wished on over and over again, sparkling and broken.

M-am întrebat mereu ce înseamnă fericirea absolută. Filosofic, psihologic, romantic vorbind.

Am fost întotdeauna acea fată naivă şi prostuţă care a fugit de ea, oricât de mult şi-o dorea. Am avut mult, am pierdut însă şi mai mult. Am visat, am încercat, însă nu destul. Acum când totul e atât de departe şi fericirea pare un capitol dintr-o carte pe care am început cândva să o citesc, dar nu am terminat-o, nu mai ştiu ce să fac sau să spun.

Aş vrea să rescriu cartea aceea. Aş vrea să decid eu cum se încheie povestea. Aş vrea să fiu liberă. Sunt. Sunt liberă. Dar chiar şi acum nu simt asta. Ceva mă ţine legată de sol, aşa cum ancora ţine vasul dornic de ducă aproape de mal.

Vreau să mă arunc goală în mare, să zbor, să fug într-o lume a cărei limbă nu o cunosc, fără niciun ban sau vreun fel de experienţă. Vreau să trăiesc, să iubesc des şi la fel de intens de fiecare dată. Vreau să mă simt vie, tânără şi mai frumoasă ca niciodată.

Am uitat să mai râd cu poftă de orice nimic şi să mânânc ciocolată doar pentru că e luni, marţi, miercuri sau joi. Am abandonat scrisul de plăcere. Acum scriu doar de dor, de tristeţe sau de fericire. Am uitat de ceaiul cu scorţişoară şi de cafeaua aburindă de pe marginea biroului.

Vreau să fiu. Să râd. Să fug. Să cred. Să sper. Să scriu.

Parallel on the other side

Just put your hand on the glass, I'm here trying to pull you through. You just gotta be strong.

Sunt undeva departe. Singură. Caut un cer care se presupune că e acolo sus undeva, dar totul e prea întunecat şi nu pot să văd nimic. Avansez încet, cu teamă, spre ceea ce nu mai pare a fi acolo unde trebuia. Încerc să simt ceva cu buricul degetului. Nimic. Solitudine.

Încetul cu încetul rămân fără aer şi panica se instalează cu o atitudine paradoxal relaxată în corpul care tremură tot mai incontrolabil. Simt un val de aer cald venind din dreapta mea. Întind mâna din nou, plină de speranţă. Nimic. Din nou solitudine.

Liniştea apăsătoare îmi face urechile să ţiuie, iar mintea începe să urle disperată după ajutor. Nicio prăpastie în care să mă pot arunca, nicio mare în care să fug înot, niciun bolovan sub care să mă ascund, nimic nu apare în ajutorul meu.

Mai arunc o privire disperată în jur. Încă una. Apoi încă una. Ultima. O mână mă trage subit spre nu ştiu ce. Mă las trasă. Orice e mai bun decât neantul. Cine eşti? Unde mă duci? Du-mă. Nu vorbi. Taci. Zâmbeşte-mi doar, să ştiu că eşti chiar tu.

Mă opresc într-o oglindă. De o parte sunt eu, de cealaltă parte eşti tu. Acum ce fac? Cum trec? Cum ajung la tine?

Cum ar fi?

I am a sucker for great, impossible, amazing love stories. So kiss me hard before you go.

Cum ar fi?

Dacă eu aş fi acolo sau tu ai fi aici? Dacă eu ţi-aş zâmbi copilăreşte ca şi cum te-aş cunoaşte de ani buni, coborând din tren, direct în braţele tale? Dacă m-ai săruta rapid, subtil, în gara plină de necunoscuţi, luându-mă prin surprindere?

Cum ar fi?

Dacă am mai pierde o noapte sub cerul înstelat, ţinându-ne ocazional de mână? Dacă marea ne-ar mângâia trupurile în acelaşi timp, în acelaşi loc, în timp ce schimbăm replici fără sens sau importanţă, încercând disperaţi să ne cunoaştem într-un timp mult prea scurt?

Cum ar fi?

Dacă totul ar fi perfect şi simplu, nu atât de complicat? Dacă am exista doar noi? Dacă tu ai fi şi eu aş fi şi totul ar fi pur şi simplu? Dacă ar fi soare, dacă ar fi muzică, dacă ar fi mare, dacă ar fi...Lângă o cafea fierbinte şi priveliştea răsăritului dinaintea ochilor, lipseşti tu.

Aşa că ce-ar fi dacă ai fi şi tu aici? Of, dacă ai fi.

Nopți ca în Vamă...

Waiting for the right moment may actually make you lose the opportunity that's staring you right in the face. Lose control. Live long and happy. Love. Laugh. Kiss someone even if you may not see them ever again. 

Nimic nu se putea compara în acel moment cu o companie perfectă, un pahar de bună dispoziție și o oarecare amețeală în aer, despre care nu o să știu niciodată dacă venea de la el sau de la soarele în care stătusem o zi întreagă.

Am prins o privire subtilă care se voia cred chiar insesizabilă. Se uita la mine. Speriat, timid, reticent dar cumva curios. Mi-a cuprins mâna dreaptă într-ale lui, iar eu mi-am pus capul pe pieptul lui printr-un gest care a părut atât de normal, de multașteptat.

M-a sărutat. Rapid, subtil, aproape ca și cum nici nu ar fi fost. Apoi însă privirea lui extaziată și fixată asupra mea de această dată mi-a spus că totul era întradevăr așa cum părea a fi – adevărat, pasional, de neuitat.

Îi spuneam printre săruturi să continue, iar el mă strângea mai tare în brațe, ca și cum noaptea aceea ar fi fost tot ce aveam...tot ce Vama ne putea oferi în acel moment. Trebuia să profităm mai mult, mă gândesc acum prostește, uitându-mă înapoi. Dar dacă mai mult nu ar fi însemnat neapărat mai bine?

Oh, nopți ca asta...nu le poți uita oricât îți dorești, iar senzația că toate acestea se vor mai întâmpla cândva în același loc nu te părăsește niciodată.

A venit vara!! Dar să nu uităm de protecţie!

Vara s-a încăpăţânat până acum să îşi arate farmecele cu care ne-a obişnuit an de an, iar acum răbufneşte în aer cu toată forţa. Cine poate să îi reziste? Cu toate că ne dorim să stăm tolănite la soare şi să ne lăsăm sărutate de razele care ne încălzesc până şi sufletul, nu putem să uităm de protecţie.

Am pregătit cu mare grijă şi drag pentru cititoare un set de sfaturi fără de care nu putem să ne bucurăm de soare în voie.

1. Crema de soare

Cel mai important lucru atunci când mergem la plajă este să avem o cremă cu un factor cât mai mare de protecţie, în special dacă aveţi aluniţe, la fel ca şi mine. Pentru o protecţie de durată şi sigură, vă recomand să folosiţi SpraySole cu factor de protecţie SPF 30. Produsul face parte din gama L’Erbolario şi vă oferă, pe lângă protecţie împotriva razelor dăunătoare, un bronz uniform, perfect pentru a fi scos în lume, o piele catifelată şi un parfum minunat.

2. Crema de după plajă

Niciodată să nu uităm că, deşi ne protejăm pielea înainte să ne expunem la razele soarelui, trebuie să ne protejăm şi după o sesiune de lenevit pe plajă, balcon sau la ştrand, cu o loţiune After Sun. Unguentul Superbronzant din aceeaşi gamă vă va alinta pielea chiar mai mult decât crema de plajă şi o va lăsa tânără şi plină de vitalitate. Datorită proprietăţilor calmante ale unguentului, nu veţi avea probleme cu petele roşii sau cu pielea uscată.

3. Pălăria

O altă regulă foarte importantă atunci când decidem să ne bucurăm de o zi perfectă de vară este purtatul pălăriei! Pălăriile mari, micuţe, cu panglici, cu flori sau simple, vă vor asigura protecţia necesară, astfel încât, după o zi de stat la soare să nu plecaţi de la plajă cu dureri de cap şi o posibilă insolaţie. Ba chiar mai mult, o să vă ofere şi o alură chic.

4. Uleiul de măsline

Deşi poate pare un sfat ciudat, uleiul de măsline face minuni pentru hidratare şi un bronz uniform, conferind pielii şi o nuanţă cafenie. Mai mult decât atât, în combinaţie cu o cremă de protecţie, va creşte nivelul de protejare şi pielea va străluci incredibil.

5. Creme şi muşeţel pentru faţă

Faţa nu este de neglijat! După cum ştiţi, la nivelul feţei pielea este mult mai sensibilă, motiv pentru care trebuie să îi acordăm o îngrijire mai atentă. Pentru a evita îmbătrânirea prematură, arsuri sau uscarea pielii, vă recomand să utilizaţi o cantitate mai mare de cremă solară, să vă tamponaţi uşor faţa cu dischete demachiante înmuiate în ceai de museţel, de fiecare dată când aveţi ocazia şi, bineînţeles, să nu uitaţi de crema After Sun!

Toate acestea fiind spuse, haideţi să uităm de probleme, de cotidian şi de lumea din jurul nostru şi să ne simţim cât mai frumoase, iubite şi relaxate vara aceasta! La cât mai mult soare şi o piele cât mai fină!

Ce să-ţi mai spun? Nu mai ştiu.

Heaven, Hell, Limbo. No-one really knows where we're going or what's waiting for us when we get there, but the one thing we can say for sure with absolute certainty is there are moments that take us to another place, moments of Heaven on earth, and maybe for now, that's all we need to know. 

M-am încurcat multă vreme printre cuvinte pretenţioase şi scuze penibile. Te-am scuzat de prea multe ori şi pe mine m-am condamnat la ani şi ani de carceră. Am uitat să mai râd, să plâng, să scriu, să ascult. M-am ramolit uşor uşor ascultând de o voce care nu era a mea.

Ce să-ţi mai spun? Nu mai ştiu.

M-am săturat să tot caut gânduri adecvate pe care să le împrăştii pe foaia îngălbenită de timp, cu un condei care se vrea a fi perfect. Nimic nu e perfect. Perfecţiunea nu e perfectă. Ciocolata belgiană, cuvintele alese, cea mai frumoasă zi de vară, nimic. Nimic nimic nimic. Aşa că nu, nu o să mă mai exprim conform tiparului.

Ce-ar fi să vorbesc liber acum?

Dac-aş şti măcar ce să spun...dar nu mai ştiu ce vroiam să zic. Mă gândesc la mare, la libertate, îngheţată, frumuseţe pură, ochi blânzi şi o voce caldă care să îmi ridice temperatura corpului mai mult decât ar fi normal. Mă gândesc la nimic, dar la tot. Filosofez. De fapt, ce tot spun? Aberez.

Las-o baltă. Nu mai are rost. Oricum m-am pierdut deja în alte gânduri.

Am pierdut...

Meredith: I...uhm...

Derek: You're not ready for this.

Meredith: No.

Derek: I asked for too much.

Meredith: I think so.

Derek: So, this is it?

Meredith: Yeah.

Derek: We're breaking up?

Meredith: We're breaking up.

Derek: [Walks to Meredith] We're broken up.

                                                                 Meredith: It's done.

Am pierdut sau am câştigat?


Am jucat ruleta rusească şi m-am ales cu o jumătate de inimă lipsă, un gol în stomac şi o viziune incertă asupra viitorului. Am pierdut sau am câştigat? Întrebarea aceasta mi se plimbă în minte aşa cum un val stingher atinge ţărmul odată la câteva secunde, în speranţa că va găsi ceva nou printre firele de nisip.

Am pierdut...iubire, grijă, ascultare, frenezie. Am pierdut timp preţios şi cuvinte plasate strategic printre anumite rânduri şi la ore bine stabilite. Am pierdut inspiraţie, am pierdut pe cineva de care să îmi fie dor. Am pierdut şi vise şi planuri şi idei de împărtăşit. Am pierdut persoana cu care le-am împărtăşit.

Ce să mai fac acum? Merg mai departe. Aştept să vină ceva sau să plece altceva, aştept fursecuri, ceai cu scorţişoară şi muzică bună. Aştept un remediu. Care este oare leacul pentru aşa ceva? Cum pot oare să trec mai uşor peste aşa ceva?

Sau poate...poate am câştigat. Am câştigat alte şanse, alte idei, planuri şi gânduri care uneori mă macină, iar alteori mă consolează. Am câştigat un altfel de timp...timpul care îmi permite să judec, să mă controlez şi să aleg. Am câştigat linişte, calm, libertate.

Oare dacă peste un timp o să le pun în balanţă, voi constata că am pierdut sau am câştigat?

Plăceri vinovate

Looking back, it's easy to see when a mistake has been made... to regret a choice that seemed like a decent idea at the time, but if we used our best judgment and listened to our hearts, we are more likely to see that we chose wisely and avoided the deepest most pain regret of them all - the regret from letting something amazing pass you by. - Grey's Anatomy

Plouă.

Plouă de câteva zile încontinuu și deja simt că stropii de ploaie fac parte din mine...că sunt una cu ei și că fără ploaie nu aș mai putea trăi. E ciudat cum ajungi să iubești un lucru pe care l-ai disprețuit atâta timp și pe care, cu cât simțeai mai mult că începi să îl vrei, încercai să îl urăști pentru că era nefiresc să îl iubești.

Mă simt hipnotizată. Mă simt ca și cum singurul lucru care m-ar putea face fericită în momentul acesta e ploaia asta ciudat de atrăgătoare. E un lucru bizar atracția aceasta, nu crezi? Cum te face ea să îți pierzi mințile, să îți contrazici fiecare principiu și fiecare celulă din corp, fiecare părticică a minții care îți spune Nu! Nu o face!

Dar nu pot să nu o fac...mi-e foarte greu să stau departe de picurii de ploaie care mi-au otrăvit mintea și sufletul și care mă trag cu o viteză amețitoare spre ei, fără să pot măcar să reacționez.  Lângă o cană de cafea fierbinte cu scorțișoară și un halat călduros, stropii de ploaie încununează o zi atipică, dar neașteptat de perfectă.

Plouă, dar cumva e în regulă de data aceasta. Ploaia e plăcerea mea vinovată acum. E ciudat cum ajungi să iubești dintr-o dată un lucru pe care te-ai chinuit atât să îl respingi, nu-i așa? Lucru bizar mai e și atracția asta...

Cine sunt?

Is this me? Is that you? 

Încerc să mă regăsesc în articole scrise de-a lungul anilor, însă mă văd în foarte puține. Oglinda îmi arată o figură puțin recognoscibilă. Hainele pe care le îmbrac parcă nu îmi aparțin. Mă recunosc tare puțin. Cu fiecare zi care trece, încerc să mă recuperez pe mine însămi, căci mi se pare că mă văd treptat în tot mai puține locuri.

Pe cine mint? Nu mă mai văd nicăieri. Nu mă recunosc. Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești? Cine sunteți voi toți aceștia care treceți pe lângă mine și mă priviți cu dezinteres vădit? Cine ești tu cel care mă saluți cu drag, printr-o fluturare discretă a mâinii și îmi zâmbești vizibil emoționat?

Oprește-te puțin. M-aș prezenta însă nu știu cum să încep. Nu știu cum să îți spun. Ba chiar mai mult, aș vrea să te întreb: tu știi cine sunt? Spune-mi, te rog. Mă cunoști? M-ai iubit? Mă iubești? Îți simt palmele calde pe obraji și am impresia că acolo și trebuie să fie și constat mirată că mi-ai lipsit. Cine ești? Spune-mi...am știut să iubesc? Am știut să te fac fericit? Oare mai știu să o fac?

Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești tu acela care mă ocrotești și îmi oferi atâta iubire?

Poate - partea a treia

Cine ar fi crezut? Ea din toate celelalte. Ea să fie cea care avea onoarea să se supere pe el și apoi să îl ierte de fiecare dată. Ea să fie cea care îi săruta fruntea ca pe o icoană și cea care îi strângea mâinile masive în mânuțele care erau doar jumătate cât ale lui. Ea să fie cea care îl punea pe jar cu un poate, în timp ce zâmbea în interior știind că orice poate era de fapt un da.

Poate - partea a doua 

http://thelifeofagreenfairy.blogspot.ro/2013/09/poate-partea-doua.html

Fetița noastră avusese parte de câteva zile de coșmar – de fapt, avusese parte de câteva luni de năucitor și obositor...poate. Iar toată această perioadă a trecut pe lângă ea la fel cum un continent se îndepărtează de cel de lângă el – cu încetinitorul.

Era tot acolo în cameră cu el. Însă la răstimpuri îi dădea drumul la mână și își îndepărta privirea de el, cu riscul să nu și-o mai îndrepte spre aceiași ochi. Cu toate acestea, mai lua câte o pauză și îl privea fix în ochi, sigură, matură și decisă, îl lua de mână și îi vorbea.

Vreau să plec.

Nu pleca.

De ce?

Așa.

Hm...

Nu știu de ce am trăit așa până acum, dar nu mă lăsa acum când pot să lupt.

De ce nu dăduse dovadă de acea siguranță și înainte, se întreba și copila cu ochii mari și întunecați. Poate că dacă ea ar fi plecat mai devreme, ar fi descoperit și el maturitatea mai din timp. Sau poate nu. Oricum ar fi fost, ea nu putea să plece. Deși încercase de nenumărate ori să fugă din camera aceea care i-a surprins în toate ipostazele și a fost martora tăcută a tuturor gândurilor celor doi, nu putea. Pur și simplu nu putea...

Ceaiul clocotea de ceva vreme în ibricul de un roșu cărămiziu și ars pe margini, semn că cei doi uitaseră de mult de el. Aveau probleme mai importante de rezolvat. Iar în timp ce ei încercau să scape de un poate aici și un poate acolo, timpul și tinerețea fugeau de lângă ei. Zugrăveala de pe pereții camerei începuse să cadă, becul nu se mai aprindea de mult, iar podeaua încremenise asemenea fetei, care oricât își dorea să ia o decizie, era țintuită în loc.

Un bărbat și o femeie se țineau acum de mână. Ea, frumoasă, demnă, avea riduri, el, îmbătrânit, dar cu aerul unui cuceritor, avea fire albe. Ea era deja femeie – gata cu copila aceea de care vorbeam acum ceva vreme – iar el, bărbat în adevăratul sens al cuvântului. S-au privit surprinși parcă de superficialitatea trecerii timpului și au filosofat o vreme pe această temă.

Într-un final însă, fata i-a luat fața în mâini și l-a sărutat. Dulce, îndelung, în semn de adio...cu o lacrimă prelingându-i-se pe obrazul subțire și rozaliu, a zâmbit și s-a îndreptat spre ușa căzută de ceva vreme, cu pași mici și înceți, în speranța că poate...

Stai.

Nu.

Te rog stai.

Nu...

Te iubesc.

Și eu te iubesc, dar nu mai stau.

Stai! Te implor, stai! Stai...

*Poate că...poate că ar trebui să îi dau o ultimă șansă* a fost gândul care a întors-o din drum și a aruncat-o, de data aceasta cu precauție, înapoi în brațele lui tremurânde și obosite de atâta luptă.

Te iubesc, dar e ultima dată.

Știu.

*Poate că nu va mai fi nevoie de încă o luptă* sufletul încerca să o asigure... iar dimineața i-a găsit îmbrățișați și zâmbitori, cufundați în visele copilăriei, sub plapuma grea ce îi transforma din nou în tineri și în praf de fericire.

Anotimpuri noi

If there’s one thing I’ve learned over the years, it’s that it only takes one person, one patient, one moment to change your life forever, to change your perspective, colour your thinking. To force you to re-evaluate everything you think you know. To make you ask yourself the toughest questions: Do you know who you are? Do you know what’s happened to you? Do you want to live this way?

Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Mă simt liberă și protejată totodată. Cumva mi-e teamă să mă bucur de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, de modul în care totul pare că se așează încet încet. Cu toate acestea, nu pot să nu simt o oarecare satisfacție la gândul că parțial deciziile mele m-au adus în punctul în care sunt acum.

Sunt, pf, cum să vă explic...sunt valul stingher care încearcă să mai lovească malul cu putere pentru o ultimă dată, după o furtună ce părea interminabilă – nu mai am forța necesară să fac găuri în nisipul fierbinte, nici nu mai prea vreau asta, dar încerc totuși. Nu mai vreau să mă lupt aiurea cu morile de vânt, să îmi împart gândurile între a pleca și a rămâne, între a mă certa și a lăsa de la mine, între a fi aici sau a fi acolo.

Afară e primăvară și primăvară începe să fie și în sufletul meu. Înfloresc încet, și pe măsură ce o fac, mă și calmez. Am crescut...m-am maturizat și se vede. Vreau zile line și viață de familie. Nu mai vreau facultate, așa cum nu mai vreau nici cluburi. Vreau să ies la o cafea dimineața pe balcon, să fiu sărutată dulce pe frunte și să fiu ținută de mână în timp ce scriu grăbită un articol de ziar, singurul stres al vieții mele fiind câte un deadline.

Am obosit. Așa că l-am luat de mână și i-am spus că îl iubesc și că vreau să fiu a lui și numai a lui toată viața. Sunt convinsă de asta. Vreau să mă trezesc zi de zi cu gândul că el este acel cineva care mă bucură cu zâmbete și îmbrățișări atunci când mă năpădesc problemele. Vreau ca el să fie cel care îmi dă fiori de fiecare dată când mă mângâie. Vreau ca mâinile lui să fie singurele pe care să le sărut cu sfințenie. Vreau să fiu martora fiecărui rid care îi apare pe față și fiecărui fir alb pe care i-l scot cu firea mea explozivă și copilăroasă. Vreau barba lui aspră. Vreau râsetele lui. Vreau privirea. Vreau sărutul.

Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Și e numai vina lui că m-a făcut să îl iubesc.

Aprinde un vis

Iartă-mă, învață-mă, nu-mi spune nu...

Simt un dor nebun de la o vreme încoace. Mi-e dor parcă până și de bătăile inimii tale... ești mereu așa aproape de mine și de sufletul meu și cu toate acestea, parcă cu cât ești mai aproape, cu atât mi se face și mai dor. Și mă uit pe geam spre balconul unde ne petreceam timpul acum nu multă vreme, și spre patul în care mă îmbrățișai necontenit, și spre cana de cafea, și spre poze, și...

Cu cât te văd mai mult cu atât te vreau mai mult. Iar cu cât te vreau mai mult, cu atât mi-e mai teamă să nu te pierd. Așa că rămân aici, legată de pământ și aștept să se întâmple ceva...să vii, să pleci, să mă privești sau nu, să mă mai vrei sau...sau să nu. Să știi că am nevoie de tine de partea mea...

Mă tot gândesc la tine. Rememorez conversații, zâmbete, certuri, plimbări...rememorez vara, rememorez serile pierdute vorbind și rememorez playlist-uri întregi. Nu mai știu ce să îți mai spun...am atâtea gânduri și mă văd în imposibilitatea de a le expune. Ce să fie oare cu mine? M-ai întors pe toate părțile și mi-ai dat lumea peste cap, dar nu pot să plec. Nu pot să mă retrag în singurătatea-mi caracteristică și culmea e că nici nu vreau.

Așa că în loc să fug, în loc să mă ascund undeva în abisuri, stau aici și te aștept mereu să vii , să mă ții iar în brațe și să îmi săruți obrajii. Închid ochii și încerc din răsputeri să te visez. Poate ne întâlnim acolo, căci mintea-mi vorbește doar de tine. Cu fiecare secundă care trece fără să te simt, mă pierd tot mai mult în gânduri. Așa că hai să dormim....să ne dăm întâlnire într-o altă lume unde existăm doar noi doi.

Simt un dor nebun de la o vreme încoace...

11 ianuarie

It is almost IT. Almost...so close...have a little more patience pretty girl. Just a little bit more, and he will be standing in front of you, smiling, loving, caring, waiting for you to tell him all you have been expecting too much time to say...It is almost it.

Mai sunt câteva zile până vom împlini un an, însă inspirația zace în mine de mult. Mă gândesc ce să îți spun în acea zi mereu, În fiecare zi...m-am gândit că ar fi frumos, așa cum o făceam la început, să îți scriu o scrisoare...poate că voi reuși să nu uit nimic așa.

Dragul meu,

Cu fiecare zi care trece și cu fiecare sărut te iubesc parcă mai mult. Mă gândesc mereu la tine, la privirea cu care mă învălui în fiecare secundă, la trandafirul pus la uscat și la certuri.

Nu aș vrea să trăim fără certuri. Am fi plictisitori, nu crezi? Iubindu-ne cuminți, ca doi copii care se țin de mână, cred că s-ar pierde tot farmecul. Iar dacă m-ai suportat aproape un an cu nebunii, cu bune, cu rele, cu nervi și prostioare, de ce să schimbăm asta de acum înainte?

Fiecare zi alături de tine e prima zi din restul vieții mele. Mă trezesc, îți văd figura zâmbind pe ecranul telefonului și renasc. Râd când mă privesc în oglindă și văd o copilă pe care tu o numești femeia ta. Râd fiindcă ești singurul care mă vede așa, și singurul care vreau să mă vadă. Așa, altfel, oricum, așa cum vrei tu, doar să mă vezi. Mereu frumoasă, mereu cuminte, mereu a ta așa cum îți place ție.

Te iubesc! Iar după un an o spun cu mâna pe inimă și pe suflet și îți sărut fruntea cu drag.

Te iubesc, copil cu ochi căprui și frumoși.

Te iubesc, bărbatul meu dulce și grijuliu.

Te iubesc mereu, ca o nebună, te iubesc astăzi mai mult decât te-am iubit ieri, iar mâine te voi iubi mai mult decât azi.

Te iubesc. Te iubesc și te respect și te visez în viitorul meu.

Te iubesc fiindcă fiecare zi alături de tine e prima zi din restul vieții mele.

Te iubesc enorm...și aș vrea să ți-o spun măcar încă un an de acum încolo. Dar pentru moment, iubitule, aș vrea să îți spun doar...La mulți ani! La mulți ani frumoși și fericiți alături de mine!!!

Cu toată iubirea din lume,

A ta pentru totdeauna,

Fripturica ta.