Oare de ce-ai venit? De ce-am rămas?

I would have stayed up with you all night...

Ce se întâmplă oare cu universul atunci când încerci să lucrezi împotriva lui?

Oricât ar fi încercat în ultimul an să îmi facă împotrivă, am dat constant din coate. Am încercat să mă salvez şi să fac ceea ce am crezut EU că e bine pentru mine. Universul însă e încăpăţânat şi nu vrea să mă lase în pace. Se tot agită şi aruncă săgeţi peste tot pe unde calc. Vrea să mă facă să mă răzgândesc. De multe ori am fost pe cale să cedez şi să fac aşa cum vrea el, dar nu am ajuns niciodată 100% de partea lui. Nu pricepe că nu vreau aşa, ci vreau altfel.

Nu pricepe că îl vreau pe el şi nu pe celălalt.

Nu pricepe că vreau să îi zâmbesc lui şi nu altuia.

Nu pricepe că vreau acolo şi nu aici.

Nu pricepe.

Mi-e dor de râsetele de copii şi de orele pierdute în faţa televizorului. Mi-e dor de el cumva, fără să înţeleg neapărat de ce. Îmi lipsesc glumele lui nesărate şi momentele în care mă făcea să mă simt cu adevărat specială. Mi-e dor să îmi spună minciuni frumoase pe care le acceptam cu naivitatea unei fetişcane. Mi-e dor să simt că am ieşit la suprafaţă, chiar dacă în realitate mă afundam tot mai tare spre străfundurile unui ocean de sentimente neîmpărtăşite. Nu înţeleg de ce, dar mi-e dor până şi de micile dezamăgiri.

Nu înţeleg ce s-a schimbat.

Nu înţeleg de ce nu-s eu Ea.

Nu înţeleg de ce pleacă şi se întoarce mereu, doar ca să plece din nou.

Nu înţeleg.

Ce se întâmplă oare cu universul atunci când vede că pur şi simplu nu vreau ca el, ci vreau ca mine?

Oricât aş analiza totul, nu reuşesc să ajung la nicio concluzie. Nu înţeleg nimic şi nici el nu pricepe asta. Se tot încăpăţânează să ia decizii pentru mine, când eu nu am nevoie de asta. Am nevoie de el de partea mea. Să lucrăm cot la cot pentru fericirea mea. Oare de ce nu vrea?

De ce nu vrea să fiu fericită?

De ce nu vrea să am linişte?

De ce nu vrea să mă lase în pace în mizeria mea frumoasă?

De ce nu vrea?

Stop.

Save the drama for your momma.

Be the good guy până la capăt. Mai lasă odată prostiile şi nu mă mai întoarce pe toate părţile. Atâta timp cât nu poţi să fii al meu, mai bine ar fi să nu mai fii deloc. Gândeşte-te ce vrei, lasă întrebările şi ia-mi piatra de pe suflet.

Uite că iar ai reuşit să scoţi ceva de la mine. Chiar dacă sunt doar 2, poate 3 cuvinte. Iar ştii. Şi acum că ştii, ce ai de gând să faci?

Ce vrei de la viaţa mea?

Schimbări

Nu ţi se pare că e ciudat cum viaţa poate să se schimbe într-o clipă? 

Luni

18:00 Eşti într-un loc mirific în care îţi doreai de mult timp să ajungi, iar alături de tine este persoana perfectă pentru tine. Cel puţin aşa crezi în acest moment. Totul este aşa cum ar trebui să fie, aşa cum aşteptai de mult. Ceva însă nu pare a fi tocmai în regulă. Te sărută, te îmbrăţişează protector, îţi spune tot ceea ce ţi-ai imaginat că îţi va spune atunci când va fi momentul potrivit. Dar momentul nu pare a fi cel potrivit.

18:30 Mănânci o îngheţată. Vă ţineţi de mână şi vă plimbaţi fără vreo destinaţie anume în minte. Sunteţi doar voi doi, departe de ochii lumii.

18:35 Începe ploaia. Tu te bucuri de ea, vrei să mai rămâi. Să îţi mănânci îngheţata în tihnă şi să îţi gaţi plimbarea. El vrea să plece. I se pare ciudat că vrei să mai stai. Tu însă ştii că trebuie să tragi de fiecare moment, pentru că în curând totul se va încheia şi vei regreta fiecare secundă pierdută.

18:40 Te convinge totuşi să plecaţi. Intraţi în maşină, te sărută scurt şi porniţi la drum. Ah, drum nenorocit spre civilizaţie. Te gândeşti că mâna lui e atât e caldă şi că poate totuşi nu visezi.

19:00 Maşina opreşte aproape de casă. Vă priviţi îndelung în speranţa că prelungiţi încă puţin măcar perfecţiunea momentului. Cel puţin TU speri asta. Poate el te priveşte doar ca să se convingă că întradevăr asta vrea. Observi pentru o secundă cum strălucirea îi dispare din privire, însă revine imediat la loc şi te gândeşti că poate ţi-ai imaginat.

19:29 Ceva încă ţi se pare ciudat. Încerci să îţi scoţi gândurile rele din minte şi te gândeşti că în sfârşit a venit şi momentul tău. Râzi, dansezi prin casă şi simţi că tot ceea ce ţi se întâmplă începe întradevăr să prindă contur.

00:00 Adormi fericită, îmbrăţişând această nouă şi multaşteptată experienţă.

Marţi

7:30 Te sărută scurt şi porniţi la drum.

7:45 Cu mâna caldă pe obrazul tău şi un zâmbet care a adunat parcă toată fericirea din lume, îşi mărturiseşte dragostea faţă de tine unei persoane dragi. Eşti în stare de şoc. E prea frumos ca să fie adevărat. Cu toate acestea te gândeşti că dacă face publică relaţia voastră, înseamnă că există. Chiar există.

21:45 Te sună. E aici. Vrea să te vadă. Simţi că parcă nu ai vrea să îl vezi, că ceva e întradevăr ciudat. Ieşi oricum din casă şi pe măsură ce te apropii de maşina lui simţi cum fericirea creşte în sufletul tău. Undeva într-un colţ ascuns însă înmugureşte îndoiala. Ce nu e bine?

22:15 Ieşi din maşină. Nu îl mai săruţi. Pleci oarecum distrasă spre casă şi te gândeşti pentru un moment că totul e deja aproape de final, ceea ce e ciudat, pentru că tocmai ce a început.

00:30 Adormi. Gândurile nu îţi mai dau pace. Îl visezi toată noaptea şi cu fiecare minut care te apropie mai mult de răsăritul soarelui, îndoiala face flori mai mari şi pline de spini.

Miercuri

16:00 Îţi scrie. Scurt şi la obiect, ţi-ai uitat hanoracul, vrea să ţi-l înapoieze. Îl întrebi dacă e ceva în neregulă. Ceva chiar e în neregulă. În decurs de mai puţin de o jumătate de oră treci prin toate stările posibile, tremuri, fugi în baie şi te prăbuşeşti pe gresia rece, îţi pierzi minţile, îţi verşi toată furia în câteva mesaje pe care în mod normal nu i le-ai fi trimis. S-a terminat. De data asta chiar s-a terminat. Visul s-a încheiat, te-ai trezit şi îţi dai seama că ai trecut de la rău la mai rău.

20:30 Vă întâlniţi. Îţi recuperezi nenorocitul de hanorac. Te priveşte cu ochi pierduţi şi nepăsători. Chiar s-a terminat totul. Pleci. Pleacă. Realizezi cu stupoare cum în nici trei zile ai trecut de la fericire absolută şi nesperată la o tristeţe care acum te macină şi nu ştii ce să mai faci să îţi revii. 

Joi

10:20 Ai vrea să fii printre oameni, să mergi mai departe, însă oamenii din jurul tău te nenorocesc şi mai tare.

13:00 Începi să scrii, pentru că asta ştii să faci cel mai bine. Rememorezi fiecare moment şi ajungi aici, tastând incontrolabil, eşti nemâncată, nedormită şi fără chef de viaţă. Ai vrea ceva, dar acum nu mai ştii ce. Un singur lucru mai ştii sigur – pe el nu îl mai vrei.  

Ce vrei? sau Călătoria spre adevăratul eu

Nu există perfecţiune în viaţă. Există, din păcate, prea frumos ca să fie adevărat. 

Atunci când te gândeşti că ceva e prea frumos şi că ţie nu ţi se întâmplă lucruri atât de bune, cel mai probabil ai dreptate. Mai mult ca sigur ceva o să meargă prost. E o lege a naturii. Lumea are nevoie de un echilibru. Dacă ţi se pare că totul este ca în filme, aminteşte-ţi că până şi în filme cineva ajunge să sufere într-un final. De cele mai multe ori, tu eşti cel/cea care suferă. 

Dacă eşti diferit, aşa ca mine, poţi să uiţi de fericirea absolută. Viaţa nu e ca în filme. Mi s-a spus că ideea esenţială este ca viaţa să bată filmul. Ei bine, viaţa unei persoane diferite bate la propriu filmul. Îi dă câţiva pumni sănătoşi, iar sufletului tău îi spune să se trezească la realitate. Dacă e too good to be true, asta este pentru că aşa şi e. Nu te aştepta să fii acceptat. Nu te aştepta ca factorii care te diferenţiază de cei din jur să fie doriţi şi chiar iubiţi. Tocmai lucrurile care te fac special, într-un mod ciudat, sunt cele care te vor îndepărta de normalitate, de cei care îşi doresc doar o viaţă simplă, clişeică, împănată de stereotipii.

Culmea este că exact cei care îşi doresc această viaţă monotonă sunt cei care se plictisesc cel mai repede şi care, paradoxal, fug de ciudăţenia ta care iese din tipare. Gândeşte-te dacă vrei să fii unul din ei sau unul din noi. Vrei să renunţi la ceea ce te individualizează? Vrei să renunţi la obsesiile tale dubioase, la momentele în care dansezi ca un bezmetic indiferent de loc sau moment, la impulsivitatea care mai mult ca sigur în 99% din cazuri deranjează? Sau vrei să fii tu însuţi, ciudat, diferit, dar fericit? 

Vrei să fii acceptat şi la 90 de ani să îţi dai cu pumnii în cap că ai pierdut singura viaţă pe care o ai, luptându-te să ai pe cineva lângă tine? Sau vrei să trăieşti cu adevărat, în afara graniţelor impuse de o societate bolnăvicioasă, avidă după normalitate?

Gândeşte-te. Ce vrei?

When you come close I just tremble...

Oh, how I wish that we had kissed...

Tu n-ai meritat şi îţi spun...

...atât.

Ce te face pe tine femeie?

Când ajunge o fată femeie? Când şi cum se face acea tranziţie? Când încetează o tânără să mai fie văzută drept o copilă şi începe să fie numită atât de frumos femeie?

Ce înseamnă să fii femeie? Ce înseamnă să fii ceea ce istoria a numit de-a lungul timpului un simbol al frumuseţii?

Mă regăsesc într-un moment ciudat, contemplativ, în care simt nevoia să îmi răspund la anumite întrebări pe care poate ar trebui să ni le punem toate.


Feminitatea este caracterizată printr-o serie de factori – o rochie lungă, mulată, pantofi cu toc, un fard discret şi buze roşii. Cel puţin aşa era odată. Acum femeie este şi cea care preferă blugii şi geaca de piele. Dar dacă nu hainele ajută delimitarea dintre femeie şi fată, atunci ce? Gândirea? Seriozitatea? Capacitatea de a lua anumite decizii?


Nu ştiu în ce mod să expun această idee. Constat cu stupoare că la 23 de ani nu ştiu ce înseamnă mai exact să fii femeie. Ba mai mult, nu îmi amintesc momentul în care am ajuns eu însămi să fiu considerată femeie şi nu fată. Experienţele pe care viaţa mi le-a scos în cale nu mi se par atât de relevante încât să poată eticheta o fiinţă. Experienţe au, din păcate, chiar micuţe care încă nu au avut şansa să îşi trăiască întreaga copilărie. De fapt, când se încheie copilăria? Când începem să trăim ca oameni mari?


Nu găsesc oportună afirmaţia conform căreia vârsta de 18 ani este vârsta maturităţii. Aşa cum nici încheierea studiilor superioare şi intrarea în piaţa muncii nu mi se pare relevantă. Dar atunci ce e relevant? Ce ne face să privim într-o anumită direcţie şi să exclamăm Iată o femeie în adevăratul sens al cuvântului! ?


Mă întreb şi nu reuşesc să îmi răspund. Când? Când ajunge o fată femeie?

Forever is a long time to give up on for a dream...

And I'd give up forever to touch you...

Cât de greu e...

Am avut şocul să realizez că lumea din jurul meu s-a schimbat. Eu însă am rămas la fel. Mi-am dat seama, pentru a mia oară, cât de diferiţi sunt cei din jur. Maturi, reci, trişti, ascultă melodii grave şi se gândesc doar la probleme. Eu, cu probleme sau fără, am rămas o visătoare, o copilă, încă scriu despre iubire şi frumuseţe, încă ascult aceleaşi melodii vechi dar care nu se demodează niciodată şi încă prefer să mă opresc în staţia de autobuz de lângă piaţă, să mă aşez pe bancă şi să privesc apusul...Ei îmi spun mie că sunt nebună. Dar mie îmi par ei toţi nişte nebuni, că pierd esenţa vieţii...simplitatea.

Deschid ochii şi mă trezesc pe o scenă goală. Sunt personajul principal. Piesa e pe sfârşite. Aud ropote de aplauze undeva din depărtare, dar nu văd pe nimeni în public. Fac o plecăciune şi o lacrimă cade pe podea. Mă şterg repede la ochi şi mă ridic. Aplauzele cresc în intensitate. Mai fac o plecăciune şi mai cade o lacrimă. Repet ritualul de câteva ori şi apoi mă îndepărtez de public în speranţa că se vor opri şi aplauzele. Ele însă persistă.

Schiţez un zâmbet. Aplauzele se opresc iar trandafirii dispar de pe scenă unul câte unul. Mai zâmbesc odată, cu mai multă viaţă şi trandafirii dispar de tot. Aplauzele s-au oprit. Rămân o secundă în întuneric şi aştept. Nu se mai aude nimic. Văd însă cum sala se umple de oameni. Îmi reîncep reprezentaţia timidă, dar cu multă pasiune. Pe măsură ce dansez, văd oamenii privindu-mă plictisiţi.

Mă împiedic şi mă prăbuşesc pe podeaua rece. Ropote de aplauze mă înconjoară şi observ stupefiată cum publicul este iar în umbră. Aud râsete cristaline şi trandafirii reapar pe scenă. Lacrimile îmi curg acum şiroaie şi nu pot cu niciun chip să le opresc. Nu înţeleg ce se întâmplă. Picioarele mă dor, sufletul mă arde, iar ei râd. Cred că ştiu ce le alimentează fericirea – nenorocirea.

Au uitat să se mai bucure de frumuseţe. Au uitat să mai aplaude perfecţiunea. Au uitat de viaţa simplă, sublimă. Au uitat de iubire. Se bucură doar de nefericire, praf, mizerie şi durere. În ce lume trăim...ce viaţă ducem...câtă frică, câtă durere, câte lacrimi irosite.

Cât de greu e să mai iubeşti sincer...

Cât de greu e să mai trăieşti simplu...

Cât de greu e să mai fii tu însuţi...

Cât de greu e să mai fii om...

Eh...măcar am ridicat lumea în picioare.                

Doi nebuni

A tras mașina în parcare, a oprit motorul, a blocat ușile și a privit-o. Un răsărit perfect deasupra mării, un buchet de lalele, ciocolata belgiană și fotografia perfectă a situației perfecte...toate acestea i-au trecut prin minte în timp ce îl privea cum încerca să îi explice că a părăsit-o pentru ea. Pentru ea! Credea că lucrurile acestea nu se întâmplă pentru ea. Renunțase la fericire de trei ori doar cu el. 

În momentul în care a privit-o cu ochi mari și zâmbitori, tot ce putea să gândească era că și-ar fi dorit mult să îl sărute, să se lase pradă brațelor lui și să rămână acolo o vreme. În schimb, reacția ei ciudat de serioasă l-a speriat. Cred că din acel moment ceva s-a rupt. Sau poate că nu acela a fost momentul în care ea și-a dat seama că ceva nu era cum trebuia. Cred că de fapt momentul de cumpănă a fost atunci când a ieșit pentru ultima dată din mașina lui și un sentiment supărător nu i-a mai dat pace.

Oare unde merge toată această îndrăgosteală dacă nu e consumată?, se gândea ea la câteva ore de la ciudata despărțire dintre doi oameni care nu au fost niciodată împreună. Oare ce se întâmplă cu mine, cu el, cu săruturile gândite, îmbrățisările multașteptate, planurile rostite și iubirea care nu a apucat nici măcar să se nască? Unde merg toate acestea?

Dintre acorduri de chitară, un serial de care nu mă satur niciodată și o zi cu soare, te-aș alege pe tine. Dar nu știu dacă tu mai ești pe listă . It ain't over till the fat lady sings? Well, eu aud momentan o întreagă orchestră în minte. Ultima noastră discuție nu ar fi trebuit să fie ultima. Ar fi trebuit să fie altfel, deși lucrurile acestea nu se întâmplă pentru mine. Fericirea nu se întâmplă pentru mine.

Dintre o plimbare în parc, înotul în ocean și un somn bun de amiază, aș prefera îmbrățișarea ta. Dar îmbrățișarea cred că nu mai vine. Reiau constant lucrurile care s-au întâmplat și încerc să îmi dau seama dacă tu nu te-ai îndrăgostit și povestea asta nu e atât de frumoasă pe cât mi-ai pictat-o sau m-am îndrăgostit eu prea mult și mi-am desenat singură povestea în culori vii. Tind să cred că frica ta de a-ți asuma riscuri, distruge totul. Cred că nu îți dai seama câtă bucurie emani când faci ceva spontan.

Oricum ar fi...acum am un nod în gât. Așteptam să ne contrazicem, să mă prinzi de mână și să nu mă lași să renunț. Așteptam să am ocazia să îmi fac amintiri. Acum am doar o discuție care nu a dus nicăieri și imaginea ta în minte. Oare așa trebuia să se încheie totul? Înainte să înceapă cu adevărat? Înainte să am măcar ocazia să îți sar în brațe și să îți spun la mulți ani? Înainte să ieșim la o a doua înghețată? Înainte să ne îmbătăm și să ne sărutăm prostește, deși am spus că o să așteptăm? Înainte să trăim?

Sau poate doar dramatizez eu totul până la extrem. Așa-mi trebuie dacă mi-am lăsat iar scuturile la pământ și am fost vulnerabilă. M-am îndrăgostit prostește de o idee și până să mă lași iar să o iau razna am crezut că și tu simți la fel. Așa că spune-mi...suntem doi nebuni? Sau mi-am pierdut doar eu mințile după un vis de posibilă iubire?

Scrisoare

It’s so over...

Până în ultimul moment al nostru, am crezut cu tărie că te vei răzgândi. Până la ultima suflare de iubire, ţi-am simţit sufletul contopindu-se cu al meu. Până la ultima vorbă rostită la supărare, ţi-am şoptit că te vreau lângă mine.

Cred că nu m-ai auzit bine...sau poate nu ai vrut să mă auzi. În orice caz eu te anunţ, cu tristeţe în suflet şi o lacrimă ascunsă într-o scrisoare, că plec. Te-am vrut. Te-am vrut mult. Corpul însă mă doare şi mâna dreaptă mi se mişcă în semn de adio şi nu pot să îi fac nimic să o opresc.

Trec printr-un proces pe care cred că îl pot asemăna doar cu dezalcoolizarea. E dureros, e anevoios şi mi-e teamă. S-ar putea să îmi pierd şi ultima fărâmă de speranţă în iubirea adevărată, puternică, eternă. Cred că aş putea chiar, ironic, să îţi mulţumesc pentru asta. E momentul să cresc, să mă maturizez şi să uit de romanele de dragoste care îşi au locul doar în cărţile de pe noptieră. 

A fost frumos cât a durat. Apoi însă a încetat să mai fie. A fost întradevăr o nebunie. Ţie îţi plăcea să crezi că era o nebunie frumoasă. Eu cred că a fost doar pură, copilărească, idioată nebunie. Nu aveai de gând să alegi o furtună pe ocean. Ai ales, inconştient, calmul de pe lac. 

Mă gândesc de o vreme cum să închei. Nu ştiu însă cum. Mă gândesc la visul de iubire pe care mi l-ai aşezat pe suflet şi la gânduri implantate strategic în cămăruţe ascunse ale minţii mele. E timpul să le scot acum, să le smulg aşa cum doctorul smulge un bandaj de pe o rană – rapid şi fără avertismente. Aşa că îţi spun sincer, simplu, La revedere.