miercuri, 16 aprilie 2014

Cine sunt?

Is this me? Is that you? 


Încerc să mă regăsesc în articole scrise de-a lungul anilor, însă mă văd în foarte puține. Oglinda îmi arată o figură puțin recognoscibilă. Hainele pe care le îmbrac parcă nu îmi aparțin. Mă recunosc tare puțin. Cu fiecare zi care trece, încerc să mă recuperez pe mine însămi, căci mi se pare că mă văd treptat în tot mai puține locuri.

Pe cine mint? Nu mă mai văd nicăieri. Nu mă recunosc. Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești? Cine sunteți voi toți aceștia care treceți pe lângă mine și mă priviți cu dezinteres vădit? Cine ești tu cel care mă saluți cu drag, printr-o fluturare discretă a mâinii și îmi zâmbești vizibil emoționat?

Oprește-te puțin. M-aș prezenta însă nu știu cum să încep. Nu știu cum să îți spun. Ba chiar mai mult, aș vrea să te întreb: tu știi cine sunt? Spune-mi, te rog. Mă cunoști? M-ai iubit? Mă iubești? Îți simt palmele calde pe obraji și am impresia că acolo și trebuie să fie și constat mirată că mi-ai lipsit. Cine ești? Spune-mi...am știut să iubesc? Am știut să te fac fericit? Oare mai știu să o fac?

Nu știu cine sunt. Cine sunt? Cine ești tu acela care mă ocrotești și îmi oferi atâta iubire?


sâmbătă, 5 aprilie 2014

Poate - partea a treia

Cine ar fi crezut? Ea din toate celelalte. Ea să fie cea care avea onoarea să se supere pe el și apoi să îl ierte de fiecare dată. Ea să fie cea care îi săruta fruntea ca pe o icoană și cea care îi strângea mâinile masive în mânuțele care erau doar jumătate cât ale lui. Ea să fie cea care îl punea pe jar cu un poate, în timp ce zâmbea în interior știind că orice poate era de fapt un da.


Poate - partea a doua 

http://thelifeofagreenfairy.blogspot.ro/2013/09/poate-partea-doua.html

Fetița noastră avusese parte de câteva zile de coșmar – de fapt, avusese parte de câteva luni de năucitor și obositor...poate. Iar toată această perioadă a trecut pe lângă ea la fel cum un continent se îndepărtează de cel de lângă el – cu încetinitorul.

Era tot acolo în cameră cu el. Însă la răstimpuri îi dădea drumul la mână și își îndepărta privirea de el, cu riscul să nu și-o mai îndrepte spre aceiași ochi. Cu toate acestea, mai lua câte o pauză și îl privea fix în ochi, sigură, matură și decisă, îl lua de mână și îi vorbea.

Vreau să plec.
Nu pleca.
De ce?
Așa.
Hm...
Nu știu de ce am trăit așa până acum, dar nu mă lăsa acum când pot să lupt.

De ce nu dăduse dovadă de acea siguranță și înainte, se întreba și copila cu ochii mari și întunecați. Poate că dacă ea ar fi plecat mai devreme, ar fi descoperit și el maturitatea mai din timp. Sau poate nu. Oricum ar fi fost, ea nu putea să plece. Deși încercase de nenumărate ori să fugă din camera aceea care i-a surprins în toate ipostazele și a fost martora tăcută a tuturor gândurilor celor doi, nu putea. Pur și simplu nu putea...

Ceaiul clocotea de ceva vreme în ibricul de un roșu cărămiziu și ars pe margini, semn că cei doi uitaseră de mult de el. Aveau probleme mai importante de rezolvat. Iar în timp ce ei încercau să scape de un poate aici și un poate acolo, timpul și tinerețea fugeau de lângă ei. Zugrăveala de pe pereții camerei începuse să cadă, becul nu se mai aprindea de mult, iar podeaua încremenise asemenea fetei, care oricât își dorea să ia o decizie, era țintuită în loc.

Un bărbat și o femeie se țineau acum de mână. Ea, frumoasă, demnă, avea riduri, el, îmbătrânit, dar cu aerul unui cuceritor, avea fire albe. Ea era deja femeie – gata cu copila aceea de care vorbeam acum ceva vreme – iar el, bărbat în adevăratul sens al cuvântului. S-au privit surprinși parcă de superficialitatea trecerii timpului și au filosofat o vreme pe această temă.

Într-un final însă, fata i-a luat fața în mâini și l-a sărutat. Dulce, îndelung, în semn de adio...cu o lacrimă prelingându-i-se pe obrazul subțire și rozaliu, a zâmbit și s-a îndreptat spre ușa căzută de ceva vreme, cu pași mici și înceți, în speranța că poate...

Stai.
Nu.
Te rog stai.
Nu...
Te iubesc.
Și eu te iubesc, dar nu mai stau.
Stai! Te implor, stai! Stai...

*Poate că...poate că ar trebui să îi dau o ultimă șansă* a fost gândul care a întors-o din drum și a aruncat-o, de data aceasta cu precauție, înapoi în brațele lui tremurânde și obosite de atâta luptă.

Te iubesc, dar e ultima dată.
Știu.

*Poate că nu va mai fi nevoie de încă o luptă* sufletul încerca să o asigure... iar dimineața i-a găsit îmbrățișați și zâmbitori, cufundați în visele copilăriei, sub plapuma grea ce îi transforma din nou în tineri și în praf de fericire.

miercuri, 2 aprilie 2014

Anotimpuri noi


If there’s one thing I’ve learned over the years, it’s that it only takes one person, one patient, one moment to change your life forever, to change your perspective, colour your thinking. To force you to re-evaluate everything you think you know. To make you ask yourself the toughest questions: Do you know who you are? Do you know what’s happened to you? Do you want to live this way?


Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Mă simt liberă și protejată totodată. Cumva mi-e teamă să mă bucur de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, de modul în care totul pare că se așează încet încet. Cu toate acestea, nu pot să nu simt o oarecare satisfacție la gândul că parțial deciziile mele m-au adus în punctul în care sunt acum.

Sunt, pf, cum să vă explic...sunt valul stingher care încearcă să mai lovească malul cu putere pentru o ultimă dată, după o furtună ce părea interminabilă – nu mai am forța necesară să fac găuri în nisipul fierbinte, nici nu mai prea vreau asta, dar încerc totuși. Nu mai vreau să mă lupt aiurea cu morile de vânt, să îmi împart gândurile între a pleca și a rămâne, între a mă certa și a lăsa de la mine, între a fi aici sau a fi acolo.

Afară e primăvară și primăvară începe să fie și în sufletul meu. Înfloresc încet, și pe măsură ce o fac, mă și calmez. Am crescut...m-am maturizat și se vede. Vreau zile line și viață de familie. Nu mai vreau facultate, așa cum nu mai vreau nici cluburi. Vreau să ies la o cafea dimineața pe balcon, să fiu sărutată dulce pe frunte și să fiu ținută de mână în timp ce scriu grăbită un articol de ziar, singurul stres al vieții mele fiind câte un deadline.

Am obosit. Așa că l-am luat de mână și i-am spus că îl iubesc și că vreau să fiu a lui și numai a lui toată viața. Sunt convinsă de asta. Vreau să mă trezesc zi de zi cu gândul că el este acel cineva care mă bucură cu zâmbete și îmbrățișări atunci când mă năpădesc problemele. Vreau ca el să fie cel care îmi dă fiori de fiecare dată când mă mângâie. Vreau ca mâinile lui să fie singurele pe care să le sărut cu sfințenie. Vreau să fiu martora fiecărui rid care îi apare pe față și fiecărui fir alb pe care i-l scot cu firea mea explozivă și copilăroasă. Vreau barba lui aspră. Vreau râsetele lui. Vreau privirea. Vreau sărutul.

Astăzi sunt într-o stare ciudat de calmă și comfortabilă. Și e numai vina lui că m-a făcut să îl iubesc.