Ce-a fost odată...

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată în mult timp am fost din nou destul de aproape încât să îi simt bătăile inimii. Mă rog, aproape. Mi-a fost teamă să mă apropii prea mult, așa că am încercat să fiu reticentă, rece, indiferentă. Se pare însă că nu a funcționat. Ochii și zâmbetul incontrolabil mi-au trădat dorința înăbușită, ascunsă demult undeva în străfundul inimii.

Mai mult decât atât, astăzi mi-a luat sufletul în mâini și s-a jucat cu el după bunul plac. L-a ațâțat la fel cum copiii agită focul, iar dorul de el, de noi, de sticks-uri cu mentă și filme, de zile petrecute în pat în camera luminată doar de soarele difuz, dorul ascuns și de mult uitat a revenit la suprafață. L-am simțit astăzi mai intens decât l-aș fi crezut vreodată posibil, suportabil.

Astăzi am stat câteva ore cu el...i-am simțit iar mâinile atingându-mi corpul pentru câteva secunde, am fost iar în același pat, sub același acoperiș, am fost, în ciuda distanței, aceiași doi tineri veșnic împreună, într-o atmosferă care nu cerea cuvinte, calmă, fericită, dulce.

Astăzi am stat câteva ore cu el...pentru prima dată am fost iar cea potrivită pentru el...pentru prima dată mintea și sufletul mi-au fost în același loc... .iar inima mi s-a întors din nou acolo unde îi este locul: la el. 

Tu. Eu. Noi.

Știu că ți-am spus că nu-mi pasă dacă sunt singura din viața ta sau nu. Dar uneori nu pot să nu mă gândesc la noi și la ce am putea fi. Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea ca într-o zi să putem fi mai mult decât două persoane care își dau frâu liber impulsurilor carnale, să putem fi nu tu și eu, ci noi doi, amândoi, împreună.

E chiar amuzant dacă stai puțin să te gândești. Amintește-ți cum a început totul. O simplă discuție ipotetică la o limonadă, o altă seară petrecută împreună încercând să negăm că atracția dintre noi există cu adevărat, un sărut lipsit de alte conotații în afară de cea a unei nevoi pur fizice.

Acum însă, și știu că si tu o simți, e ceva mai mult. Undeva pe drumul prieteniei nevinovate încununată de bariere ignorate, ne-am conectat la fel ca, oricât de ciudat ar suna, o larvă și coconul ei. Undeva acolo, pur și simplu, drumul pe care l-am urmat alături de tine a căpătat sens. Legătura noastră s-a metamorfozat într-o relație pe care nu am vrut sau poate nu am știut-o prețui.

Gândește-te puțin doar, atât îți cer...privește portretul din alt unghi. Admiră-l. Învată-l. Prețuiește-l. Apoi, dacă, și știu că așa va fi, vei ști că suntem mai mult decât doi trecători pe drumul plăcerilor carnale, caută-mă. Eu voi fi aici. Te voi aștepta.

http://www.youtube.com/watch?v=D9AFMVMl9qE

Rămâi

Îmi place cum mă aprinzi și numai printr-o privire. Ador faptulcă știi cum, când și unde să mă atingi. Iubesc modul în care îți treci mâinileprin părul meu și cum îmi vorbești. Te vreau ca o nebună lângă, pe, sub mine,te vreau acum, te-am vrut acum cinci minute, o să te vreau și mâine.

Vino. Apropie-te de mine. Sărută-mă.

10

Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care îți simt cel mai mult lipsa. Este ziua în care îmi permit în sfârșit, pentru câteva ore, să sufăr, să plâng, să mă gândesc intens numai la tine. Este ziua în care amintirile frumoase cu tine îmi năpădesc sufletul întristat și îmbătrânit înainte de vreme. Este ziua în care inevitabil mă transform într-o fantomă care plutește pierdută într-un univers pe care nu-l mai recunoaște. Este ziua în care mi-e cel mai frică să fiu singură, dar paradoxal simt o nevoie nebună de a împinge pe toată lumea din calea mea.
Știi ce zi e astăzi? Este ziua în care, îți recunosc, te iubesc, mi-e dor de tine, te vreau înapoi!
De mâine însă, mă întorc în carapace, departe de sentimentele, dorințele, gândurile despre tine. De mâine, te reîntorci la a fi o simplă amintire...De mâine, din nou, nu te mai cunosc...

Idealități

Am încetat să mai cred în idealități. Am încetat să mai cred în poveștile cu broaște fermecate și prinții perfecți în care se transformă. Știu acum că o broască mică și insensibilă nu va ajunge niciodată centrul universului meu. Oricât de mult aș încerca să o fac să se transforme, ea persistă în indiferența-i caracteristică. Oricâtă iubire i-aș oferi, niciodată nu va fi îndeajuns...și cu atât mai puțin, nu voi primi vreodată cât ofer.

Iar dacă asta e realitatea, atunci de ce mai încerc? De ce continui să fac aceleași alegeri, de ce persist în speranța infantilă că una din o mie tot se va transforma în prinț? De ce chiar dacă știu mai bine de atât, fac mereu alegerea greșită pentru ca mai apoi să-mi dau cu pumnii în cap?

Ar trebui să plec...să o iau de la capăt. Da. Așa e cel mai bine. O să plec.  O să caut altceva, altundeva...N-o să mai simt. N-o să mai cred. N-o să mai aleg broscoi. O să trec pe lângă iubire ca pe lângă o buruiană otrăvitoare cu țepi lungi care te obligă să păstrezi distanța...