Un val stingher îmi atinge uşor vârfurile degetelor şi simt cum mă cheamă la el. Fără să mai zăbovesc vreo secundă, mă avânt spre necunoscut asemenea unui pirat care, cu fruntea sus îşi conduce vasul spre pieire. Mă las pradă îmbrăţişării pătimaşe a mării cu braţele deschise şi ochii închişi, aşteptându-mi moartea. Ceva mă trage încet în jos şi lumina orbitoare a lumii de deasupra dispare treptat.
Cu fiecare secundă care trece, mă deconectez tot mai mult de simţuri şi, în curând, de tot ceea fără de care până acum câteva minute nu aş fi putut trăi.
Deschid ochii. Negru. Neant. Întuneric. Linişte. E tot ceea ce văd, simt şi vreau. Nu mi-e frică. În fond, de ce mi-ar fi? Mă agăţ de acest univers de singurătate cu întreaga-mi fiinţă şi mă rog să nu trebuiască să renunţ la asta vreodată.
Secunde, minute, ore, zile trec iar calmul adâncurilor veşnic întunecate ma cuprinde.
Din când în când, un căpitan coboară împreună cu nava sa, încercând cu disperare să iasă înapoi la suprafaţă, însă îşi găseşte curând liniştea, iar strigătele-i după ajutor se pierd în marele nimic ce ne înconjoară.
Închid din nou ochii şi ascult marea cum îmi cântă. Nu te opri, te rog. Continuă. Cântă-mi despre tine. Cântă-mi despre calm şi întuneric.
Valul însă mă trage înapoi la suprafaţă. De această dată corpul mi-e spumă şi lumina mă călăuzeşte. Simt marea, şi marea mă simte pe mine. Suntem una şi aceeaşi, pentru totdeauna, în armonia întunericului care odată a fost TOT.
